revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

apoi, prin intermediul cenaclurilor sau a revistelor literare, în mentalitatea
(scriitoricească) colectivă. Generaţia optzeci este cea mai mare grupare
literară pe care a avut-o literatura română. Sunt convins că nu va mai
exista o astfel de grupare decât dacă, ferească Dumnezeu, va mai fi vre-o
situaţie de criză pentru omul de cultură. Ei s-au întâlnit în grupare pentru
că, în perioada comunistă, sistemul, în ciuda colectivizării, îi ţinea – ca
entităţi care gândesc, creează, meditează – dezbinaţi. În cadrul
cenaclurilor şi întâlnirilor cei mai mulţi izbucneau în zona esteticului, în
zona artelor. Nu cred că literatura prezentă sau cea viitoare se va putea
lăuda curând că a adus / va aduce cu adevărat ceva inedit de vreme ce
(intre)textualisul, biografismul, psihesmul, manierismul, surealismul,
metonimia, virtualismul etc. au fost deja experimentate de generaţia
optzeci. Totuşi constat un lucru inedit. Noul val de literatură ne arată ca
vin autori care stau mai mult „în camera – laboratorul – de lucru” decât
prin grupări sau cercuri literare. Din când în când noul literat scoate capul
pe internet, cum scoate felina de casă capul pe fereastră, şi anunţă că are
un text care poate zgâria – provoca – orice critic. Noul scriitor nu mai are
nevoie să meargă pe pământ, pe iarbă, să privească cerul, să-şi pună
întrebări existenţiale, pentru că el este conectat mereu la informaţie şi
răspunsuri, el poate privi o fotogramă virtuală despre cum se merge prin
râu, cum se rupe ziua de noapte etc. Dar el pierde ceva. Pierde simţurile
esenţiale pentru a face şi înţelege cu adevărat poezia. De vreme ce tu
priveşti spre monitor în timp ce o pasăre se înalţă, o floare cade, nu ai
cum să-i simţi vibraţia, mirosul specific. Poezia, literatura în general este,
la rându-i, un corp care are un ADN, are miros, transpiră, îi bate inima, îi
cade părul, se încreţeşte, se emoţionează.
- Unde vă întîlniţi şi unde vă despărţiţi de generaţia 80?
- Cred că asta este o altă caracteristică a generaţiei optzeci. Este o
generaţie vibrantă, emoţionantă şi puternică în acelaşi timp. Pe mine
personal mă fascinează fiecare carte a optzeciştilor, chiar dacă rămân
„conectat” la noul val. Îi citesc ca şi când mi-aş citi gândurile, trăirile,
obsesiile, neliniştile. Optzecismul nu e o piatră funerară a istoriei
literaturii române, nici mai ştiu eu ce fel de mausoleu. El este starea
normală, înaltă a unei perioade de martir în literatură. Din această stare
au izbucnit poeţii profund metafizici, dar şi poeţii şovăielnici. Din
această stare eu mă încarc în fiecare zi. Optzecismul este, dacă vreţi,
pentru mine semnul care izbucneşte în fiecare zi, inima care bate puternic
şi pompează în literatura română contemporană cele mai sincere trăiri.
Optzecismul este un destin care se deschide ca un vis, ca o poartă aceluia
care vine către el. Nu este „fiul risipitor” de care te poţi lipsi în ideea că
„se va întoarce către tine”. Pur şi simplu este generaţia care a aşezat
literatura română pe rafturile Occidentului, generaţia care nu doarme
32