revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

furişîndu-te şi tu printre ei, străin, obosit şi cuprins de acelaşi gînd, la
strîmtoare fiind, deodată, poarta nu mai pare a fi încuiată, iar închinătorii
anonimi, cu faţa lor stoarsă în lumina păcatului, se strecoară, ca, mai
uşoară să li se pară povara imposturii, lăturiş, precum i-a răspuns măicuţa
nedumeririi lui Noica, de cum e posibil să nu tulburi îngrădirea, deschisă
fiindu-ţi calea, într-o lume fără de ieşire, prea strîmtorată pentru gîndurile
de izbelişte, trezindu-te, deodată, precum din întîmplare te-ai regăsi întrun
loc de îndurare, în sălaş de neadumbrire, într-un cuib de împăcare cu
sine, uitînd cu totul de străinul care erai la intrare, prosternat în faţa
neclintitei porţi a Istoriei istovitoare.
Cu gînduri cernite şi-n veşminte primenite, cu sufletul strecurat în
Sihăstrie, fără de urmă te urmează uitarea şi risipirea neîmplinirii,
nearătîndu-te şi vădindu-te doar în clipa supremei dezvăluiri, cînd nici un
cuvînt nu te mai susţine, surpîndu-se straşnic goliciunea gîndului, în
priveghere şi nefurişare, prin imagini rătăcitoare, fiind doar ecou de
răstignire mută, doar metanie şi aplecare, metanoia, ca îndurare şi
îndurerare, precum nimicul e răpus prin nimicire, iar în cimitire vesele,
precum la Săpînţa, neamul rău şi-a pierdut sămînţa, cu morminte golite
de rest pămîntesc. Aici, se resimte răcoarea rostirii şi a pomenirii
numelor, toate, făcînd să se audă doar clinchetul rimonimului, sau, toaca
de lemn mărunţind asfinţitul, pînă în crugul necuprinderii, iar, ceea ce ni
se părea adineauri, ca ieşire din fire, fiindu-ne nouă înşine, faţă şi revers,
scutiţi de oglindire, cuprinşi de mirajul nefiresc al frîngerii de sine, cînd
Fiul se recunoaşte în Părinte, cînd nu mai e nici un acum, nici precum, ci
doar viaţa ca o veşnică pomenire, într-o neîngrădită şi nesfîrşită Sihăstrie,
fără de rest şi fără de simbrie.
Doar printr-o gîndire fără rest sau prin cugetare smerită, numai
aşa se poate ajunge în Zona interzisă, unde, musai, ar fi zis Monahul de
la Rohia, e să laşi totul la intrare, totului tot, ca partea ta, nepărtinitoare,
să ţi se pară întreagă, întregit, integrîndu-te unei rînduieli neimpuse,
mînecător minor (rog a nu se citi mîncător de…litere), în chip de
închinător, sub bolta atotţiitoare, în creştetul Logosului, Pantocrator, în
rodnicia, neuzurpată, a soarelui negru, interior, neorbitor, obturat doar de
catapeteasma vreunui nor trecător, precum prind aripi cuvintele-n rostire,
iar tu, în chip de paşnic cititor, adulmecîndu-le sensul, care le precede, în
versete şi în surate neînserate, neobositoare, însoţitoare, în primejdioase
clipe, răpitoare.
225