revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

caiet dictando, alături de alte zeci de astfel de anunţuri de vânzări de
locuinţe, mobilă sau maşini lipite pe un panou pentru afişaj electoral din
piaţa oraşului unde i-a lăsat microbuzul. Le spusese şoferul microbuzului
că-s acolo apartamente de vânzare căcălău. Căcălău, măria ta, ca-n
basmul ăla. Ai de unde alege, uite-l! Ăsta-i al nostru. Cu două camere.
Notează adresa, tăticuţule, strada Petre Zugravu... Uite că scrie şi preţul.
Extraordinar! Incredibil! Or să ne mai rămână şi bani, o grămadă de bani.
Apartamentul costa cam trei sferturi din suma rămasă din vânzarea
garsonierei, după ce plătiseră datoria la întreţinere care-i constrânsese să
vândă, pentru a nu fie evacuaţi. Gâfâiau deja ameţiţi de bucurie. Zăbovită
acolo cât să-şi tragă sufletul printre tarabele cu legume şi mărfuri de tot
felul de-ale privatizaţilor, iar de jur împrejur barăci de cârciumi cu una şi
aceeaşi firmă: Caracatiţa S.R.L. – grătare cu mici şi terase cu mese şi
scaune de plastic, unde sărbătoriră izbânda în avans bând cea mai ieftină
bere la halbă pe care o pomeniseră vreodată undeva, iar mititeii erau şi ei
mai mari şi mai ieftini decât oriunde în lume. Extraordinar! Incredibil!
Se întoarseră în piaţă pe înserat, ca să prindă ultimul microbuz
înapoi spre Bucureşti. Trei ceasuri şi jumătate dus, trei ceasuri şi jumătate
întors, şi tot trei ceasuri şi jumătate le fuseseră prea de ajuns ca să facă un
tur al oraşului şi să perfecteze tranzacţia plătind avansul apartamentului
găsit pe panou, unei familii de disponibilizaţi de la Combinat. Oamenii
fuseseră puşi pe liber, primind în schimb salariul pe doi ani. Vindeau
apartamentul şi se duceau la ţară unde-şi renovau o casă şi-şi deschideau
un magazin... Lumea circulă, tăticuţule, se mută de colo colo, cumpără,
vinde, face case, îşi deschide afaceri... Şi ei circulau, până la un punct
erau şi ei în rândul lumii, mă rog, ne-am înfipt aici pe viaţă, definitiv,
constată Andreea cu oarece regret. I se mai tăiase din avântul iniţial,
înţelegând că trebuie să-şi ia adio de la Bucureşti, ceea ce nu s-ar fi putut
spune despre Robert: păi unde-i mai bine decât aici? La cea mai ieftină
bere, la cei mai ieftini mici şi tot ce văzuseră pe tarabe şi la buticurile de
la parterurile blocurilor era mai ieftin decât în Bucureşti şi nu mai spun
apartamentele. Disponibilizările făcuseră să scadă preţurile. Oamenii
vând şi pleacă unde găsesc de lucru mai lesne. Pentru ei însă, mai mult
decât orice conta că-şi găsiseră un acoperiş deasupra capului.
S-au întors după trei zile cu copilul şi un camion încărcat cu
troace; trei scaune, un fotoliu descleiat, o dormeză borşită, o masă
şchioapă, un şifonier stând să se destrame. Andreea ţinea la mobila aia
cumpărată de miacă-sa în rate când era ea de cinci-şase ani. În ruptul
capului n-ar fi ascultat de tăticuţul ei, care spunea că-i de preferat să
arunce troacele decât să arunce banii pe camion. Dacă tot rămăseseră cu
nişte bani după toată afacerea, să-şi fi cumpărat din Frăsineni nişte
canapele, mese şi scaune ieftine, lucruri noi ca pentru casă nouă, fiindcă
40