revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

Se pare că a mai rămas ceva din entuziasmul adolescenţilor chiar
în tentativa a ceea ce el numeşte „capodopera redescoperită”. Însă Ion
Popescu Brădiceni nu uită să amintească aici judicioasele observaţii
călinesciene asupra acestei proze romantice: influenţa lui Jean Paul, Jean-
Jacques Rousseau şi peisajul italic. Corectă, chiar dacă primită cumva
livresc, este şi observaţia autorului după care: „Arta poetică poate fi cu
greu distinsă la origini de incantaţiile către zei şi de formulările
religioase”. O altă observaţie interesantă şi care cred că ar putea fi
dezvoltată în continuare într-un alt eseu ar fi – în optica mea –
următoarea: „...Ieronim caută o recomandare în Tot prin factorul
geologic. E atâta clocotire în acest Hyperion, apollinic faţă de umanitatea
diurnă, dionisiac faţă de Cosm, încât înţelegem numaidecât că Zagreus
este numele adevărat al Luceafărului şi că, sub acest raport, se poate
vorbi de orphism, cu atât mai mult cu cât şi la Eminescu iniţierea în
voluptăţile cosmice e unită ca pornirea ascetică”. Mircea Eliade – adaugă
– a scris lucruri foarte interesante despre orfism şi orfici cu trimitere la ...
obscurităţile lui Heraclit!
Tot la fel de corectă este şi observaţia conform căreia există – în
această scriere eminesciană – un soi de violenţă erotică: „Erotica ia forme
convulsionare. Femeia tremură şi plânge, gâtuie pe mascul, cu vădită
tendinţă de a-l ucide în clipa voluptăţii supreme”. După cum – ceva mai
încolo – autorul observă cu pertinenţă: „Această comportare violentă are
o valoare religioasă şi este copiată după modele transmoderne. Întradevăr
– e şi concluzia noastră – violenţa este captată de către sacru, a
cărui putere numinoasă o traduce”. Citatul din Jean-Jacques
Wunenburger vine să întărească aserţiunile eseistului şi hermeneutului
nostru. Aici cred, însă, că el ar fi putut adânci interpretarea prin directă
trimitere la René Girard – în privinţa violenţei şi sacrului – şi la Georges
Bataille în privinţa eros-erotismului ca „part mandite” (parte blestemată)
destinată consumului fără profit. În fond, există o „ardere” erotică, iar în
limba franceză verbul „consumer” însemnând mai mult „a arde” este
diferit de „consommer” cu sensul de a consuma pur şi simplu ceva (un
produs destinat consumului)! Sunt convins că aceste mici paranteze ale
mele îl vor incita pe viitor pe hermeneutul-poet Ion Popescu-Brădiceni!
Foarte bună este şi amintirea observaţiilor călinesciene, conform
cărora Ieronim este un fel de Adonis. Apoi, în acelaşi fel cu care deja a
început să ne obişnuiască, autorul menţionează prompt: „Ernst Cassier
definea, undeva frumosul ca „esenţialmente şi necesarmente simbol” şi
pentru motivul că sciziunea lăuntrică a simbolului nu presupune lipsa
unităţii lui”.
Dacă Eugen Lovinescu formula câteva rezerve asupra numelui
Cezara, Mircea Eliade, Marian Papahagi şi Nicolae Ciobanu au
reconsiderat-o critic, iar autorul nostru se situează pe aceeaşi poziţie. În
plus, făcând o trimitere la recuperarea sacrului, el consideră că această
scriere este una de tip transmodern, neuitând să amintească prezenţa
141