revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

intrare secundară, au urcat două etaje pe scări, deşi se vedea că în perete
era şi un lift care funcţiona. Reprezentantul organizaţiei i-a descuiat o uşă
şi i-a spus ferm:
„Veţi rămîne cîteva zile aici. Sperăm să rezolvăm repede cazul. Totul
depinde de dumneavoastră.”
„Cîteva zile?, întrebă Toma. De ce nu am rezolva totul acum, azi sau
mîine? Vreau să plec, treburi importante mă aşteaptă pe insulă.”
Dar companionii săi nu băgară în seamă remarca lui Toma, deloc
politicoşi au trîntit uşa. Şi uşa se blocă.
16.
Prizonier într-o cameră aproape ermetică de patru pe patru, Toma se
pişcă de obraz ca să priceapă că nu trăieşte un coşmar. Pişcătura era
convingătoare. Se întorsese acasă mînat de ceva care semăna cu
inefabilul şi se întîlnise cu destinul. Şi destinul nu era deloc binevoitor.
Se întinse în pat şi recapitulă ceea ce i se întîmplase în ultimile zile,
încercînd să surmonteze şirul de erori pe care îl făcuse.
Susţinea că e Toma Penescu, dar actele sale purtau un cu totul alt nume,
o cu totul altă adresă, chiar şi data naşterii îl făcea cu zece ani mai tînăr.
Nu putea demonstra cu manuscrise că e scriitorul Toma Penescu, pentru
că ele nu mai existau. Ceea ce spunea el despre propria operă ştia orice
şcolar care învăţase la şcoală cu prisosinţă.
Cine să-i analizeze amprentele, atîta vreme cît cei cărora li se adresase au
pus repede verdictul: e un ţăcănit care vrea să se învîrtă de o moştenire!
Prieteni nu a avut niciodată, ca să-l recunoască acum. Le-ar fi fost şi
greu, de altfel, pentru că Toma luase chipul oamenilor de pe insulă,
devenise mai creol datorită soarelui şi sării oceanului.
Insula nu avea o reprezentanţă diplomatică în ţară, aşa că era greu să facă
demonstraţia pe această cale.
În timp ce îşi judeca soarta nenorocită, negăsind nici o cale de ieşire,
cineva descuie uşa şi îi aduse ceva de mîncare. Toma îi mulţumi şi îl
întrebă:
Dar pentru ce sînt închis? Pentru care faptă? Vreau să protestez, vă rog să
mă conduceţi la cineva care ar putea să mă asculte şi să mă înţeleagă.
Bărbatul care îi adusese mîncarea îi spuse, însă, că el nu ştie despre ce e
vorba, e un simplu administrator la restaurantul aşezămîntului, aşa că nu
poate să aibă un răspuns la întrebările lui. Dar din cîte ştia nu era închis
ci doar protejat.
Protejat? De cine?
Administratorul nu-i răspunse, habar nu avea.
110