revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

Intră în rol, se înfruntă cu dibăcie, ca ideea să izbîndească şi să intre în
fondul de aur al cunoaşterii. Parmenide, Zenon, Socrate, minţi geniale,
devin nume simbolice în ştiinţa şi în cultura veacurilor. Spre deosebire,
cine cuteza să pună în schemă filosofică natura adevărului în condiţiile
totalitarismului comunist risca să se sacrifice pe sine; altfel spus, se
vedea nevoit să experimenteze pe cont propriu însăşi existenţa omului ca
fiinţă gînditoare. Nume ca Mircea Vulcănescu, Anton Dumitriu,
Constantin Noica, martori indubitabili ai ideii de adevăr, rămîn în
memorie ca eroi şi ca martiri pentru a-şi face loc în ştiinţă; mai mult decît
atît, în istorie şi în legendă.
Momentul a fost bine ales în scopul cercetărilor, anume prima
etapă postdecembristă, cînd se spera într-o deschidere reală, generoasă,
de largă perspectivă orizontică. Din păcate, forţele oculte au meşteşugit o
nouă ruptură, de aspect neguros şi morbid, care a dus, iarăşi, la
fărîmiţarea-disiparea fondului de spiritualitate organică. Chiar şi unele
persoane care s-au afirmat cu oarecare destoinicie în anii comunismului,
ca apărători ai valorilor autentice, general-umane au înşelat speranţele
multora, într-un mod de-a dreptul stupefiant. Gînditorul tenace rămîne pe
poziţie, cu moartea în faţă. Mimeticii cedează pasul cu prea multă
uşurătate, pentru traiul bun şi pentru nimicurile existenţei imediate.
Asemenea indivizi rămîn fără identitate. Vorba lui Maiorescu, „ziua de
mîine, nu-i mai ştie”. De altfel, viaţa lor de aventură şi de farsă urîtă a
trezit nemulţumirea unuia dintre colegii de generaţie, Nicolae Breban,
luptător vertical şi de cursă lungă. Volumul recent, Trădarea criticii, este
actul lui de acuzare arătîndu-i cu degetul, pe rînd, după grupări de
interese:
„Am insistat asupra acestui fragment, elocvent în felul lui dar de
o falsitate absolut ocazională, a unuia dintre cei mai inteligenţi şi mai
bine pregătiţi ai generaţiei din care se zice că aş face şi eu parte, ci pentru
că această alunecare, acest derapaj pune încă o dată în evidenţă ceea ce
discutam mai sus: fractura gravă care s-a căscat în cîmpul literelor şi al
culturii române după revoluţie. Fractură şi război fals la a cărui origine şi
susţinere, ne pare rău, se află doi scriitori cu care, spuneam, am împărţit
eu însumi, sub dictatură, nu puţine zile şi nopţi de confesiuni, discuţii,
controverse” (Nicolae Breban, Trădarea criticii. Editura Ideea
Europeană, 2009, p. 267-268). Cel puţin Paul Goma, veşnicul hăituit şi
exilat de „noi” înşine, nu încetează să strige în pustiu împotriva aceloraşi:
şi el a împărţit „nopţi de confesiuni”, şi el a avut încredere în confraţii de
generaţie, pînă cînd s-a văzut trădat pe toate fronturile.
Doamna Isabela Vasiliu-Scraba trece peste „mlaştina prezentului”
(de care se scutură discret) şi decis şi începe cu începutul, adică readuce
în memorie elementele esenţiale de care trebuie să se ţină seama în
147