revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

conformitate cu învăţăturile... în spiritul ideilor... societatea socialistă
multilateral dezvoltată... visul de aur al omenirii... să facem totul să
facem totul să facem totul. De bună seamă că din vorbele astea s-a ivit
Frăsineniul pe care-l vede acum: un cartier de vreo două sute cincizeci de
blocuri cu patru etaj printre care nu mai există nici o casă din vechea
aşezare. Cele câteva tipuri de blocuri ar putea da seama la o adică de felul
cum a evoluat în timp grija partidului faţă de om: blocuri cu balcoane şi
fără balcoane, tip ghetou, cu faţade cenuşii sau acoperite cu strop de
tencuială dată cu vinarom, tip cămine de nefamilişti, cu grătare încărcate
cu oale şi crătiţi la ferestre, sau mai cochete, ca-n staţiuni turistice, cu
acoperişuri şi mansarde placate cu ţiglă roşie şi faţade ornate cu motive
folclorice şi figuri geometrice încastrate în tencuială, flori stilizate,
fluturi, brăduţi, perechi de dansatori.
Ştiuse, desigur, auzise, dar îi fusese pur şi simplu imposibil să-şi
închipuie: aşezarea, satul care-i umblase prin cap tot drumul amestecat cu
cântecele Privighetorii, nu mai exista. Dispăruse pe veci dimpreună cu
vremurile alea şi cu tinereţea lui. Amintirea acelui Frăsineni îl ajungea
parcă acum din urmă dând să-l strângă de gât: Ce naiba căuta el aici cu
femeia asta după el? Nu mai erau vremurile şi nici ei pentru te miri ce
peţeală năucă, îndrăcită, ca cea din urmă cu treizeci de ani... Iarăşi uitase,
n-are decât să repete iarăşi până i-o intra în cap definitiv: veniseră aici
pentru a se stabili definitiv, să găsească ceva ca o locuinţă, ieftină, ca
pentru buzunarul lor, constrânşi de lacrimi şi umilinţă şi aducere aminte
de moarte. Din proprie dorinţă de fapt. Unde mai pui că-s şi grăbiţi,
măcar că se cuvine să caute pe îndelete, să cerceteze, să cumpănească, să
aleagă cu mare atenţie ce i-ar aranja ca preţ şi confort. Cumpără doar o
casă, nu o haină sau o tigaie. Ceva pentru o viaţă. Uite însă că viaţa lor se
întâmplă de azi pe mâine, tot pe grabă. L-au lăsat pe Andrei cu doamna
Fota, de care nu pot abuza mai mult de două-trei zile, în afară că-n cel
mult trei zile trebuie să-şi ia calabalâcul, să lase garsoniera goală pentru
cei cărora le-au vândut-o – o familie de negri congolezi găsiţi printr-un
anunţ la ziar şi care vorbesc româneşte fără urmă de accent; sunt aici de
nişte ani buni, dinainte de revoluţie şi au mai apucat să afle că au nu mai
puţin de nouă copii, Dumnezeule, vor sta claie peste grămadă unde ei au
stat cu un singur copil. Trebuie că aşa se obişnuieşte la ei, acolo de unde
vin. Obiceiul ăsta trebuie că le-a prins bine aici. Există oameni mai
strâmtoraţi şi decât ei, a remarcat Robert în treacăt. Andreea însă n-a avut
vreodată stare să ia aminte la strâmtoarea altora şi mai cu seamă acum,
când atât de tare arde de nerăbdare să scape de propria strâmtoare, de
pericolul de a fi scoasă afară-n stradă, aşa încât să se vadă odată mutată.
S-au hotărât pe loc pentru primul apartament pe care le-au picat
ochii, scris căznit de o mână vag alfabetizată pe un bilet dintr-o foaie de
39