revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

judiciare, „rahaturile alea de speţe”, ca şi inspectoarea Goreac, aterizată
din Capitală, întrerupându-şi brusc verificările; ori franţuzoica Régine,
imposibil de a fi „priponită”, apoi poetul avangardist al urbei, fluturând
propuneri năstruşnice, cazul decanului Bodron, Miruna cea ameninţată şi
generalul-protector Mandea, colegul Ovidiu, rotofei şi bonom ş.a. Nu
poate fi omis din acest pomelnic tânărul Cosmin Anca, ocupându-se de
Revista de drept, interesat de avocatură şi visând la o spectaculoasă
carieră universitară. Avându-l ca model pe judele F., zis şi Domnul Lex,
cândva impenetrabil, acum un sexagenar-copil (îl taxează Delia), cu
„mintea îmbârligată”.
Cum altădată prozatorul ne oferea o saga a Rodeştilor, un orăşel
liniştit peste care se abătuse, „cu furie”, un şir de nenorociri, fundalul
epic vizează aici un „sat electrificat”, un târg descris realist-satiric,
developând mizeria, falsitatea, corupţia, populat cu figuri (iute
recognoscibile) care flanează prin urbe. Aflat, aşadar, la graniţa ficţiunii
(deseori încălcată), cu irizări fantastice şi bizarerii, romanul lui C. Arcu,
delicios la lectură, poate fi citit şi ca o epopee (lamentativă) a
îmbătrânirii. E drept, expediată, decorativă mai degrabă, fiindcă judele
F., în pragul pensionării, este „absorbit de o idee fixă”. Lovestorysmul,
presupusa rivalitate amoroasă îi procură un lanţ de dezamăgiri, funcţiacocon
pare ameninţată de cei care, „lucrându-l”, îi vor răul, întinzându-i
o „plasă perfidă” (inclusiv consumând iarbă prin baruri). Chiar
tribunalul, asaltat de bârfe „în surdină”, este bântuit de un duh malefic.
Fostă puşcărie comunistă, veritabil osuar, clădirea conservă prin vaiere şi
ţipete, prin petele sângerii care invadează igrasios pereţii amintirea unui
trecut tenebros, provocând irascibilitate. În registru ironic, C. Arcu nu
ratează anecdotica, viaţa cancanieră a Sucevei, şi asemănările
„întâmplătoare” (cum ne avertizează şăgalnic) ar ispiti, probabil,
incursiuni detectivistice. Fără rost, însă. Cu un final precipitat, cu un
limbaj dezinhibat (aliniat modei), el nu propune o carte de vacanţă. Ci,
după propria-i reţetă, avansând pe un culoar personal, bifează un nou
succes: aparent scris uşor, un roman „lucrat”, invitând la o lectură
agreabilă într-o epocă sedusă, vai, de savantlâcuri tehnice, cu romane
obeze şi indigeste, abandonând păgubos tocmai plăcerea povestitului.
Prin astfel de cărţi, credem, nu pot fi recuceriţi cititorii. Iată marele pariu
(câştigat) al lui Constantin Arcu; naraţiunea curge firesc, cu un bun dozaj
al efectelor, cu o cazuistică reală (preluată şi prelucrată) colcăind în rama
ficţiunii. Dar, se ştie, nicio victorie nu e definitivă...
Adrian Dinu Rachieru
238