revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

general se mulţumeşte cu puţin: îşi aruncă privirea asupra lucrurilor doar
„să-şi facă o idee”. Aşa că poate spune cu mulţumire de sine: „Adevărul
e cum mă vezi şi cum te văd”. Dar şi în acest caz, ca şi în legătură cu
dialogul Parmenide, se face resimţit avertismentul potrivit căruia orice
început este greu şi decisiv pentru pasul următor. Cînd acel „adevărul
este cum mă vezi şi cum te văd” (însemnînd: este pentru că a trecut prin
toate probele şi exerciţiile cunoaşterii) s-a ridicat în transcendenţă, ideea
de adevăr se extinde şi spre zone ale existenţei ce ţin de domeniul
Binelui, al Frumosului etc., privite în sine dar şi cu răsfrîngeri în lumea
corporală a vizibilului: opera de artă, să spunem, dacă ne referim la
„întinsa împărăţie a frumosului”. Ne spune şi Isabela Vasiliu-Scraba în
citatul anterior selectat din Parmenide, dar şi în pasajul:
„Unul din vîrful ierarhiei existenţelor (ce aparţin lumii
noumenale a ideilor) nu are o denumire care să-i indice esenţa. Lui nu-i
sunt cunoscute însuşirile, nici aspect nu are, şi nici vreo cunoaştere în cel
priveşte, cum ar fi geometria pentru cunoaşterea cercului. După Platon,
Binele în sine nu poate fi cunoscut. Pentru filosoful grec, posibilitatea
cunoaşterii este indisolubil legată de problema participaţiei, semnalată la
ivirea Unului-Multiplu care apare începînd cu cea de-a doua ipoteză a
exerciţiului dialectic” ( Idem, p. 101).
Ideea în sine se închipuie acoperămînt unic al tripticului axiologic
fundamental pe care grecii îl plasau într-o spaţialitate consistentă şi
indivizibilă: Adevărul-Binele-Frumosul. Autoarea cărţii Mistica
platonică identifică semne de demarcaţie subtile în formula Unului-
Multiplu, reluată cu prilejul desfăşurării celor „nouă moduri de
cunoaştere” consacrate teoriei ideilor. S-a văzut în citatul anterior, cît şi
în următorul:
„Pentru a sesiza această dificultate aşezată înaintea celorlalte
datorită importanţei ei, să ne imaginăm cum participă la Binele în sine cei
ce sunt buni. Dacă participă la întregul Ideii de Bine, adică la Ideea de
Bine în unicitatea ei, există riscul pierderii ei, fiindcă Ideea de Bine,
găsindu-se în deplinătatea ei într-o mulţime de participanţi, va apărea
separată de ea însăşi, încetînd în felul acesta de a mai fi ceea ce este”
(Idem, p. 121).
Autoarea întrezăreşte posibilitatea continuării discuţiei pe un
teren fertil şi insolit în mare parte. Temeiul pare să-l constituie
recunoaşterea competenţelor şi a disponibilităţilor: Ideea în sine
reprezintă domeniul Unuia deţinînd rolul privilegiat al cunoaşterii
întregului, în unicitate ca şi în multiplicitate. În ipoteza că Unul este
„nume divin”, iar prin cunoaştere se înţelege nu numai stare ci, mai ales,
acţiune, rezultă că lumea fenomenală, „de jos”, primeşte impulsuri
modelatoare dinspre cea „de sus”; iar dacă participaţia la întreg şi la Unu
152