revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

copiii care mai treceau uneori pe insulă. Anchetatorul îi explică, apoi, că
insula din care pretindea că vine Toma nu avea reprezentanţă diplomatică
în ţară, aşa că era dificil de verificat veridicitatea celor spuse. Va trebui
găsită o variantă de comunicare prin reprezentanţii diplomatici ai unei
ţări vecine. Dar de ce atîta zel?, voi să întrebe Toma, simţi însă că lupta
devenise inutilă. Individul era inflexibil, situaţia se complica cu fiecare
frază pe care o îngăima.
Ajuns la hotel Toma se decise să plece cît mai repede, fără să mai aştepte
să vadă cum evoluează cazul său. Îşi împachetă cîteva obiecte, plăti la
recepţie şi plecă. Luă un taxi pînă în oraşul cel mai apropiat, la Limnici,
după care se refugie în primul tren care mergea spre capitală. Dar
lucrurile nu erau atît de simple. La coborîre din tren îl aştepta un soi de
delegaţie din care făceau parte, din cîte îşi dădu seama, un poliţist în
civil, anchetatorul pus de către Organizaţia Scriitorilor, un reprezentant al
organizaţiei, poate un vicepreşedinte, un avocat. Cel care i se adresă a
fost anchetatorul care îi spuse că nu e prea elegant modul în care o
ştersese, că organizaţia nu doreşte, pentru renumele său, să lase lucrurile
în ceaţă, că acuzele aduse de Toma organizaţiei sînt grave, pot lăsa
urmări, scriitorul este, pentru societate, glasul conştiinţei şi că glasul său
nu poate fi şubrezit de insinuări care ... etc. etc. Erau supăraţi, jigniţi.
Toma ar fi vrut să se revolte, el nu acuzase pe nimeni de nimic, îşi
declinase doar identitatea, atîta tot, îşi spusese povestea care nu era
simplă, nu era complicată. Mai era un om liber?, ar fi vrut să-i întrebe,
dar nu reuşi să îngaime nimic. Revolta îi amorţise limba, creierul. Se lăsă
condus înspre o direcţie necunoscută.
Era arestat?
A, nu! Trebuie doar clarificate nişte aspecte. În o zi, două se vor limpezi,
trebuie dezminţite unele lucruri, poliţia trebuie să se descarce de caz,
anchetatorii trebuie să-şi întocmească concluziile, organizaţia trebuie săşi
spele obrazul pătat de acuzaţii, scriitorii aşteaptă satisfacţie.
L-au invitat pe Toma să urce într-o maşină, un SUV destul de
confortabil. Pe drum nimeni nu avea chef de conversaţie. La un moment
dat cel care părea să fie reprezentantul organizaţiei îl întrebă cum e viaţa
pe insulă, dacă e civilizaţie, dacă el, ca european, nu a simţit în atîţia ani
nevoia să revină în patrie, să comunice măcar cu cineva. Toma începu să
descrie viaţa pe insulă, realiză însă că nu reuşeşte să spună altceva decît
banalităţi, ceea ce îi făcu pe companionii de drum să reia între ei nişte
discuţii mai vechi, despre avantajele integrării culturii naţionale într-o
colectivitate est-europeană. Era, astfel, limpede că nu credeau o iotă din
ceea ce ar fi avut de spus cel care pretindea că este Toma Penescu. După
o oră, o oră şi un sfert au ajuns la destinaţie. Din cîte şi-a dat seama
Toma, era vorba de sediul Organizaţiei Scriitorilor. L-au introdus pe o
109