revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

afumate, cu frontispicii purând urme şi litere din lozinci din alte vremuri
şi altă viaţă, TRĂIAS... FLOREASCA... IN FRUN... CU ...
TOVARĂŞU... curţi vaste de depozite, stive de cherestea şi buşteni,
hectare de parcări cu tiruri, moteluri, pensiuni, terase cu grătare, mese şi
scaune de plastic şi iar păduri şi drumuri de ţară mistuindu-se-n nori de
praf şi pasarele pentru şosele şi pentru cale ferată, iar la marginea
oraşelor rămăşiţele combinatelor siderurgice, chimice sau petrochimice,
şi ele tot nişte ţarcuri, chiar dacă mai mari decât cimitirul acela privat şi
de forme lăbărţate, şovăielnice, trasate cu garduri din plăci de beton
înălţate uneori cu fâşie de sârmă ghimpată, înconjurând estacade şi
instalaţii cu recipienţi, ţevăraie, ventile uriaşe, conducte groase izolate cu
tablă, vagoane de marfă şi vagoane cisternă încremenite pe căile ferate de
triaj uzinale, parcuri cu rezervoare de solvenţi uriaşe, sferice şi cilindrice,
coşuri de furnale care flutură ca pe nişte drapele zdrenţuite flăcări de
gaze arse... Un decor străin-îndepărtat şi totodată dureros de familiar,
făcând să-i sune-n minte un cântec din epoca discurilor Electrecord cu
Maria Ciobanu, Ion Dolănescu şi alţii din altă lume şi din altă viaţă în
care n-ar mai avea cum să se întoarcă vreodată şi tocmai asta ar fi vrut să
spună şi cântecul: să am bani de cheltuială, aş veni la primăvară, când o
da soarele iară şi tot aşa, mă rog, o poveste veche de când lumea, a
marelui of şi-a dorinţei neostoite de a te întoarce din bătrâneţe şi din
moarte, în tinereţe şi-n viaţă. Regretul şi nedreptatea cruntă, marea
porcărie care ţi se face: şi ce dragă mi-a fost viaţa şi-uite pier cum piere
ceaţa... Nici că s-ar fi putut ceva mai rău: să pieri, să te vezi pierind fără
să poţi face nimic şi nimeni să nu te poată ajuta. Nimeni şi nimic,
amarnică-i durerea sufletului îndepărtându-se şi despărţindu-se de trup,
eşti şi nu mai eşti acolo, unde te învăţaseşi şi parcă ţi-ar fi fost bine, o
jalnică jelanie de inimă albastră care parcă ar fi dat să devină altceva
cântată de glasul acela de femeie unduitor-învăluitor, de o senzualitate
extremă, de-a dreptul divină. Robert divinizase glasul şi tocmai că-n ton
cu vremurile, cu statutul ei de vedetă naţională idolatrizată de ţărănimea
muncitoare, cântăreţei i se spunea Privighetoarea Carpaţilor. O ascultase
şi el pe discuri, la radio, la televizor, o văzuse în mai multe rânduri pe viu
la Sala Polivalentă... Erau şi astea tot amintiri din altă viaţă şi din altă
lume, care deşteptând în el rezonanţa acelui glas îl puneau parcă în pielea
celei care se dorea stăpână pe curgerea timpului, cu bani de cheltuială şi
plimbăreală, ca să se poată întoarce din bătrâneţe şi din moarte înapoi în
tinereţe şi-n viaţă.
37
*