revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

„Citeşte o carte, desigur, bancul ăla subtil-cretin.
Andreea nu citeşte, n-are ce învăţa din cărţi, în
afară că e o femeie pe care nu e bine s-o laşi
singură nici când eşti lângă ea. E ca o târlă de
copii care trebuie distraţi şi ţinuţi sub supraveghere
totodată, să nu facă tâmpenii. Andreea se plictiseşte
repede şi-i mereu gata să facă nefăcute...”
Să am bani de cheltuială
34
o proză de Radu Aldulescu
Trecuseră de halele supermarketurilor şi depozitelor de tot felul
placate cu panouri de reclame, înconjurate de parcări înţesate de maşini
jucând sclipiri de alămuri din parbrize în soarele dimineţii de aprilie.
Imediat pe dreapta lăsaseră apoi în urmă un cimitir privat, Ortodox, al
Sfinţilor Mihail şi Gavril, scria pe firma de deasupra porţii ca de
fortăreaţă în deşert, decupată în gardul înalt de beton văruit – un ţarc
dreptunghiular perfect inscripţionat pe latura dinspre şosea cu litere negre
cât un stat de om: www.cimitir.ro. Cupola capelei, o jumătate de sferă,
te-ar fi dus cu gândul la o moschee, iar din fuga microbuzului avuseseră
timp să vadă gazonul tuns perfect, îngrijit, aleile cimentuite delimitând
parcelele dreptunghiulare identice, umplute cu monumente funerare
identice, aliniate ca soldaţii... Robert lucrase-n branşă la o adică, dar nuşi
amintea să fi văzut cimitire de felul ăsta decât poate-n filme. Făcuse pe
groparul vreo douăzeci de ani, dintre care câţiva după revoluţie, în
cimitire ca nişte parcuri cu alei largi de pietriş sau asfalt, cu pomi
umbroşi, boscheţi şi bălării crescute printre morminte. Locuri de verdeaţă
şi răcoare unde nu-i durere şi suspin, deh, mare-i durerea sufletului când
se desparte de trup. Başca vremurile care s-au răsucit şi pentru morţi, cu
ţarcurile astea aseptice. Mai ales pentru morţi şi mai ales pentru cei care
n-au apucat vremurile de după căderea lui Ceauşescu. Dacă s-ar întoarce
acum, n-ar mai recunoaşte nimic. S-ar speria probabil atât de tare c-ar da
să se întoarcă înapoi în mormânt. S-ar speria sau poate s-ar minuna.
– Şi cât de repede se ajunge cu microbuzul ăsta! se minunează
Robert la rându-i. Cică-n trei ore şi ceva. Altădată făceai o zi întreagă
schimbând trenuri şi rate, aşteptând în gări şi autogări...