revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

cumpănă şi a "rateurilor originare" din România postceauşistă, pe când
Aurel Dumitraşcu a trebuit să se rezume, fatalmente, la anii trăiţi sub
dictatura comunistă. În privinţa obiectivelor / accentelor predilecte, ele
depind de amplasamentul biografic şi structural al celor trei autori. Dar
este evident că Aurel Dumitraşcu şi Liviu Ioan Stoiciu (împărtăşind
condiţia de "marginali", unul prin faptul că a locuit permanent în
provincie, celălalt pentru că nu a aderat la confreriile constituite pe bază
de interese chiar după ce s-a mutat în Bucureşti) îşi orientează mai apăsat
notaţiile (şi) în raport cu o sumă de criteii morale. Şi e normal, căci au
"avantajul" distanţării de ofertele vicioase care au bântuit dintotdeauna
mediile noastre artistice. În schimb Mircea Cărtărescu, mereu poziţionat
"central", preferă să fie foarte atent mai curând cu propria imagine
rezultată din jurnalele sale. Pe de altă parte, dacă ar fi să cuantificăm
disponibilitatea către dezvăluirea unor simţiri sau trăiri intime (care au
făcut faima acestei specii literare), în combinaţie cu un referenţial
cultural atent dozat, aici Aurel Dumitraşcu se găseşte compania lui
Mircea Cărtărescu.
Până la urmă, însă, în cazul unui jurnal contează în primul rând
autenticitatea. Iar din acest punct de vedere, faţă cu tendinţa spre
"literaturizare" manifestată de Mircea Cărtărescu, nemţenii (unul născut
la Sabasa - Borca, celălalt la Dumbrava Roşie) Aurel Dumitraşcu şi Liviu
Ioan Stoiciu sunt mai "adevăraţi". Deşi există deosebiri şi între ei: 1.
primul îşi priveşte "sinele" în oglinda lumii din jur, al doilea priveşte
lumea în oglinda "sinelui" (altfel spus, atitudinea socială a lui LIS e mai
"crâncen" exprimată); 2. la Aurel Dumitraşcu avem de-a face cu un jurnal
închis, oprit prin voinţa destinului, pe când jurnalul lui Liviu Ioan Stoiciu
este deschis, în curs de (pre)facere; 3. jurnalul lui Aurel Dumitraşcu a
rămas "nedefinitivat", nepregătit pentru publicare, eventual ca un
material de lucru dacă i-ar fi ajuns timpul pentru asta, în vreme ce
jurnalul lui Liviu Ioan Stoiciu e scris gazetăreşte, pas cu pas, mereu gata
pentru tipar. Ultima observaţie mi se pare esenţială şi ea ţine de abilitatea
editorului (Adrian Alui Gheorghe), care a ştiut să dea coerenţă unui astfel
de material păstrându-i originalitatea, fără să forţeze o presupusă intenţie
publicistică (fiindcă a reţinut, desigur, îndoielile autorului: "Cumplit de
banale cele mai multe însemnări! Jurnalul e o blasfemie a oricărui
însingurat. Ai nevoie de aceste pagini pentru a te convinge că eşti viu. În
rest nu au nici o utilitate. În oraş n-ai să mai ţii jurnal. Vei prefera o
femeie. Şi lecturile."; sau: "Notaţii blegi, inutile! Ar trebui să arzi
totul!"). * Aşadar, după cum se ştie deja, de ani buni Adrian Alui
Gheorghe se îngrijeşte de opera regretatului său prieten Aurel
Dumitraşcu, atât de partea ei antumă cât şi de partea postumă (poeme,
178