revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

Era aşadar un optzecism complet absorbit în el însuşi, care se consuma cu
o oarecare voluptate, inclusiv în ceea ce priveşte stilistica: pentru că sub
presiunea mediului său de dezvoltare, optzeciştii au fost condamnaţi să
coabiteze într-un fel propriu cu expresia, aşa zisa realitate brută (care a
făcut obiectul exploziei nouăzeciştilor), fiindu-le lor interzisă (Exceptând
realismul socialist, prezentul era, ca şi realitatea, un subiect tabu.)
În legătură cu asta, am chiar o amintire plastică: Viorel Marineasa îmi
spusese: „Mergi la editura Facla cu câteva proze, dar repede, căci se
finalizează un volum colectiv!.” Redactorul de atunci, persoană
cunoscătoare, gingaşă şi temătoare, mi-a apreciat textele făcând să mă
simt atât de mulţumit, de parcă deja m-ar fi publicat. Apoi mi-a spus
„două lucruri”: unul, că dacă el îmi cere să scriu despre un copac, eu voi
scrie despre el cu rădăcinile în cer; doi că nu am şanse în România şi că
ar trebui să plec ( fază la care m-am uitat în spatele meu crezând că am
halucinaţii - conversaţia se derula la bufetul partidului - care deservea şi
editura). În final mi-a mai spus şi al treilea lucru: că nu mă poate publica
din pricina redactorului şef al editurii care – stupoare, căci aici intervenea
un criteriu alogen care nici nu-mi trecuse prin minte – nu voia să publice
un oltean, ci un almăjean de-al lui. Discriminare tribală cu care băieţii de
mai târziu ai literaturii aproape că au reuşit să mă obişnuiască în timp. (O
tribalitate vizând criterii de putere brută care mi se pare că operează şi azi
şi pe care nu am fost capabil să o înţeleg nici acum, devreme ce ea
lucrează în deplină contradicţie cu criteriul autonomiei esteticului, de
care ne clamăm ataşaţi)
- Cum caracterizaţi, pe scurt, literatura generaţiei 80 în cadrul
mai larg al literaturii române?
- Prima dată când am avut sentimentul că optzeciştii există cu
adevărat ca generaţie literară (sincer, nu credeam în forţa lor, în mare
parte înşelându-mă totuşi), a fost când Mircea Nedelciu, I.B. Lefter şi
alţii m-au recuperat în Dicţionarul scriitorilor optzecişti şi am devenit
membru ASPRO. Îmi amintesc o şedinţă ASPRO la Braşov – eram o
adunare agitată, tulburată de reacţia Uniunii mamă (mai potrivit ar fi fost
Tată) care condamnase îndrăzneala noastră paricidară de a ne declara
încasatori de timbru literar. În luări de cuvânt exaltate s-au clamat cereri
profund legitime de a ni se recunoaşte în fond maturitatea. Reacţia lui
Laurenţiu Ulici tulburase comunitatea noastră şi aşa agitată (eram o
uniune de „scriitori fără operă”, aşa se şoptea pe la colţuri) şi ne simţeam
frustraţi. (O frustrare cu urme uşor paranoice pe care am avut-o cel puţin
un deceniu după aceea, părându-mi-se că revista Ramuri a manifestat de
arunci o răceală care a constituit debutul consacrării unei indiferenţe
critice - dacă nu al unei proaste receptări - în ceea ce mă priveşte.)
Aşadar, generaţia optzecistă a continuat să îşi consume după anii 90 un
24