revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

Plecarea risipitorilor
10
un poem de Gellu Dorian
Aici aveau de toate, numai moartea era foarte, foarte departe
şi acolo s-au dus după ea,
nu că aici n-ar muri oamenii, dar mor la ei acasă,
dar pînă atunci ai atîtea lucruri de făcut, lăsate în urmă
de cei plecaţi pentru totdeauna,
încît dacă nu le-ar face nimeni, aici ar fi pustiu,
nimeni s-ar întîlni cu nimeni,
nimic ar vorbi,
nimic ar face,
eu nu le-am spus să plece,
aveau casa deschisă,
masa pusă,
de mîncat, de băut, un ban de buzunar,
biserica aproape,
cîrciumi peste tot,
ca să mă urască atît de mult cît spun,
o puteau face şi aici,
le puteam pune pielea la dispoziţie, să-şi scrie pe ea necazurile
ca pe nişte palimpseste pe care le-ar fi putut descifra mai uşor
decît de acolo de unde ochii lor par ca nişte vagăuni
din care mă scot bucată cu bucată
ca pe un preş putred dintr-o casă dospită de lacrimi,
nici pielea de porc nu este atît de întinsă pe nuiele de alun
ca pielea mea pe cuvintele lor,
oasele fac sub ea un fel de muzică fără lăutari prin care
trece vîntul pe care o mie de guri ţuguiate îl suflă
ca-n pînzele corabiei lui Ulyse făcute ferfeniţă