revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

„Şi-n lumea poeţilor, precum în întreaga societate, este
nevoie de un minim de moralitate atâta cât să nu se
înjunghie oamenii între ei”
- Ce îţi reproşezi în plan literar? Cum te situezi în “apele
literaturii române”, în care dacă nu dai viguros din mîini pare că nu
ajungi la un capăt? Cît de europeană e literatura noastră?
- De reproşat nu-mi reproşez mare lucru, poate doar faptul că nam
o fire mai agresivă, să mai dau şi eu din coate, cum e moda, totuşi să
nu uităm că în literatură apele se limpezesc cu mult mai greu. Apoi, decât
să te înghită ghiolul de pe creasta valului, mai bine să stai pitit în apă, să
treacă zbuciumul, apoi să scoţi capul la suprafaţă, să tragi o gură de
oxigen după care să le baţi obrazul mangafalelor care n-au avut loc de
tine. Păi literatura noastră este atât de europeană pe cât de tradusă este,
depinde cu cine ieşim în faţă, dacă trimitem la atac nişte „epidermişti”,
nişte scriitori speculativi, care iau un subiect la modă, îl trec printr-o baie
de haz după care mai presară câteva glumiţe peste „capodoperă”, atunci
vom rămâne acolo unde ne şi aflăm, vom continua să fim a cincea roată
de la teleguţă.
- Ce crezi că s-a spus, critic vorbind, despre tine pînă acum, ce
crezi că nu s-a spus? Formulează, te rog, o frază, două, despre poezia/
proza ta, pe care le aştepţi să fie spuse de critica literară de la noi …
- Nu-mi doresc decât să fiu citit, şi apoi să spună fiecare ce crede
de cuviinţă despre cele scrise de mine. Atât proza cât şi poezia sunt
plecate din sinceritate, asta contează cel mai mult, nu lucrez după tipare,
stau departe de clişee şi nu ascult de vreo modă, fac ce mă taie capul.
- Faci publicistică, scrii editorial la un ziar din Botoşani. De ce o
faci? Pentru bani? Din sete de glorie locală? Ca să te “răcoreşti” în
contextual sufocării globaliste, a incoerenţelor politice, morale şi sociale
de la noi?
- Pe dracu’, n-o fac nici din plăcere şi nici pentru glorie, o astfel
de glorie este una artificială, o fac pentru bani, şi apoi, ăsta-i singurul
mod de a-i determina pe politicieni să te ia în seamă. De când scriu
editoriale am ajuns la concluzia că pe un politician cel mai mult îl supără
atunci când este ironizat, mai uşor acceptă înjurăturile, un pamflet îl
atinge în moalele orgoliului.
- Dacă s-ar anunţa la radio că au dispărut ultimii zece cititori de
literatură română, striviţi de raftul unei biblioteci, unde erau retraşi,
crezi că ai mai scrie? De ce ai face-o? Care ar mai fi motivaţia?
- Sigur că da, cu şi mai mult patos, abia atunci, din respecte
pentru efortul meu, m-aş citi mai des, aş sesiza imperfecţiunile şi-aş lucra
şi mai abitir pentru a le elimina. Nu există creaţie perfectă, poate fi
67