revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

Şi în romanul lui Andrei Makine este o oază de linişte, de bine –
atmosfera din casa generalului. Ascuns sub numele de împrumut, Serghei
se îndrăgosteşte de fiica protectorului său. Jucându-se de-a profesoara,
adolescenta vrea să-l înveţe să cânte la pian. El n-are voie să-şi scoată
masca ridicolă şi să-şi arate chipul de prinţ. Pasiunea lui Alexei/Serghei
pentru muzică îl va trăda. La urechile generalului ajunseseră ceva zvonuri
legate de identitatea şoferului său. Este trims într-un lagăr de muncă din
Siberia. De aici, povestea nu mai place şi nici naratorul nu mai este
convingător.
În schimb Herta Muller surprinde mai multe aspecte ale unei lumi
fără perspectivă, confruntată cu minciunea şi lipsurile zilnice. Relaţia
individ şi sistem este mai bine exploatată. Apare şi numele lui Ceauşescu.
Numele lui se leagă de peregrinările prin lume. Acestea nu sunt
considerate vizite de lucru, ci căutări de leacuri pentru bolile sale. În
boala dictatorului, oamenii şi-au pus speranţa de mai bine. În rest, frica
este sentimentul dominant al cărţii.
N-am putut să trec cu uşurinţă peste unele preferinţe lingvistice
ale Hertei Muller. De fiecare dată când vorbeşte despre fuga în
străinătate, despre lumea din afara României, apar cuvinte care sugerează
spaţii mari, câmpuri recoltate, Orient, nori, apă (voia să treacă Dunărea
înot până ce apa devenea străinătate). Ceea ce era românesc şi
supravegheat era mic sau absurd:” oi cu picioare roşii”, „ oi de tablă”,
„pepeni de lemn” – toate metafore ale unei lumi pe dos, ale unei munci
fără rost.
Românii sunt reduşi la categorii generice:” bărbaţii Lolei”,
„băutorii de sânge” sau „oameni care săltau coşuri şi saci pe scări şi
urcau în vagoane. Uşile erau deschise, capetele atârnau unul lângă altul
pe ferestrele culoarului. Femeile mâncau mere, copii scuipau pe peron,
bărbaţii scuipau pe pieptini şi se pieptănau.”. E clar că asemenea descrieri
nu s-au născut decât dintr-o greaţă pe care nu şi-a putut-o masca. (Asta
n-am putut să-i iert naratoarei.).
Vocea delegată să povestească în numele Hertei Muller este mai
mult decât implicată în re-modelarea unei lumi în concordanţă cu atâta
„spaimă pe lume”.
Naratorul din romanul lui Andrei Makine este uşor detaşat. Aduce
o poveste din care se reţine fuga, laşitatea, lipsa de iniţiativă. Totul se
petrece în spatele unei măşti care se lasă greu smulsă.
Deşi fără vină, toate personajele sfârşesc prost. Sunt vieţi frânte,
pentru că au pierdut lupta cu un sistem concentraţionar, privit, deşi trăit
acolo, în final din afara lui.
Bibliografie:
1. Herta Muller, Animalul inimii, editura Polirom, 2006,
2. Andrei Makine, Muzica unei vieţi, editura Humanitas,
2002
257