revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

Ea se ridică din pat şi se duce la fereastra larg deschisă (o
privelişte panoramică înspre Cetaţuie şi înspre sediul BRD):
- Ce zi frumoasă. Se vede până dincolo de BRD, înspre Mărăşti.
Mă asculţi? mă întreabă ea la final.
De obicei BRD se vede cam greu de unde stăm noi, din cauza
fumului de la gazele de eşapament. Dar în marţea aceea era o zi senină.
Cristina îşi aprindea graţioas ţigara pe marginea ferestrei. Ea fuma
Marlboro Lights. Îmi amintesc când am văzut-o prima dată, în cafenea,
era singură la masa, vorbea la mobil şi zâmbea (sau râdea), ştiu că m-am
îndrăgostit aproape pe loc de trăsăturile ei demenţial de perfecte. Era
îmbrăcată cu o rochiţă şi blugi.
- Hai, ieşim la o cafea în Flowers? Ce zici?
N-aş fi vrut să spun asta, dar aşa a ieşit, aşa că m-am gândit că e
mai bine să o las aici. Nu-i plăcea să mă prezinte prietenilor ei, nu am
înţeles nici până azi de ce. Pur şi simplu evita să mă prezinte, parcă m-ar
fi ţinut ca pe un trofeu, doar pentru ea. Ieseam des în oraş, la film, la
party-uri, cafenele. Mai ales la Arta unde era mai intim şi ne puteam
săruta în timpul filmului fără să deranjăm pe cineva. Apoi ne întorceam
la ea în apartament şi făceam sex sau ne uitam la filme. Şi fumam.
Ocazional ne mai certam. Totul părea ireal şi eu eram intoxicat cu
endorfine. Obişnuiam să mă prefac că sunt în New York, într-unul din
zgârie norii de lângă Central Park, undeva pe la ultimele etaje. Trăiam
din fotografii ale New York-ului gasite pe internet în sute de nopţi
nedormite, în faţa laptopului. Madison Square Garden, The Mets,
clădirea The New Yorker, Time Square, am impresia că le recunosc, deşi
nu am fost vreodată pe acolo.
Trăgeam perdelele la cameră, ca să nu văd urâţenia de afară (în
mare parte alcătuită din blocurile gri-cenuşii, clădiri-sedii oribile sau
Dedeman-uri şi Praktiker-uri si mai execrabile) şi îmi imaginam că sunt
în New York, că tocmai am comandat Chinese sau Mexican, în timp ce
mă uit la Sex and The City. Pe fereastra se vede clădirea Chrysler.
- Mă simt singur! îi spun eu Cristinei. Ştiu că eşti cu mine dar mă
simt foarte singur. Nefolositor. Depăşit, expirat. Poate am ceva început
de schizofrenie, mai ştii?
- Ah, asta simţi? răspunde ea, privindu-mă nedumerită.
- Lumea e plină de ăştia ca mine. Eu m-am cam săturat. Mă simt
orfan. Sunt un neadaptat. E o minune dealtfel că nu mi-am zburat creierii
până acum! îi răspund eu, aruncând-o şi mai adânc în starea de panică în
care părea că intrase.
- Hai, vino la mine. Ai nevoie de puţină odihnă. Nu te mai
pedepsi, îţi faci rău, zice ea cu o voce calmă şi liniştitoare. Întotdeauna
167