revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

m-ai prins decis de mână./Luntraşi dibaci ai rimei şi-ai măsurii,/ Al trudei
ce-şi arată-n versuri nurii,/Ai vrut să fim de-o vreme împreună.//Aprins
sonet, urzit în cerul gurii,/Luceferi risipeşti prin nopţi cu lună,/Trezeşti
din somn o trândavă lagună/Ca să-şi aşeze în eden condurii.” (Suav
sonet)
Adrian Munteanu survolează aceeaşi triadă spaţio-ontotemporală,
fixându-se alternativ pe fiecare dimensiune şi adăugând de
fiecare dată privirea dinafară ca element de balans între punţile filosofiei
şi ale inspiraţiei genuine. Ilustrativ este sonetul Cum m-a iubit lumina,
unde spaţialitatea („Cum m-a iubit lumina în amiaza/Ce-a ars retina
poftelor zălude”) şi temporalitatea („Mai blând e ceasul care
rugineşte/Sub frunza clipei lăcrimând smerit”) se unesc în invocarea
înţelepciunii ca străfulgerare a creaţiei („Iar bufniţa ce albă-n nopţi
goneşte/Un car de foc prin timp neprihănit”). Timpul însuşi nesurprins în
ciclicitatea sa („Mă-nghite, timpul veşnic mă alungă/Scuipând cu silă
rostul strâns în mine”)(Mă-nghite timpul) şi destăinuit ca „Tumult de
aripi pe un fir de aţă/Lovind în poarta orelor de ceaţă/Şi cuibărind fiinţa
în visare” (Un răsărit de soare) sau comparat cu un zeu „ţâşnit din vag
afund” spre a sufla peste lume amăgirea clipei.
Mişcarea continuă, infinitatea, adâncimea insondabilă a gândului
sunt corespondentele triadei de care aminteam, purtând în sine nu doar
potenţialitatea fenomenelor, ci erupţia lor, în spaţiul ideatic: „Sunt doar
un punct ce pentru-a câta oară/Stă matematic în adânc de sine/Şi nu mai
ştie dacă-i rău sau bine/Să fii vehicul spaţiului de-afară.” (Îmi ţes
veşmântul)
Adrian Munteanu îşi dezvăluie cu atentă dozare ceea ce aproape
toţi autorii de sonete nu au ocolit: zbuciumul interior, vâltoarea
întrebărilor despre viaţă, moarte, iubire, creaţie, damnare şi izbăvire. Nici
un moment însă orchestra sinelui nu trădează partitura, spre a intona
jelanii ori tânguiri, după cum nici respectarea sobrietăţii formei fixe nu
impune strângerea în chingi a exprimării poetice. O armonie bine
temperată se degajă în toată alcătuirea volumului; accentele grave şi
solemnităţile sunt secondate subtil de inserţii ludice, de trimiteri la
elemente simple, dar cu mare impact emoţional. Poetul reface drumul
autodefinirii, încredinţându-se perfecţiunii sonetului ca şi cum ar renaşte
din „oceanul de cuvinte”, dar şi travaliului anevoios. Iubirea, atât de
zbuciumat destăinuită în sonetele lui Petrarca, este atinsă cu mai atenuată
învăpăiere şi mai reţinute convulsii, poetul optând pentru ipostaza de
jertfire a pasiunii în folosul trăirii meditative: „Iubirea mea de linişte
deplină/Apare-n trup din legi mereu înalte./E o iubire neoprită-n
halte,/Îmbietor de tandră şi senină.” (Iubirea mea de linişte deplină).
240