revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

scurtă, în 1981, la Opinia studenţească),
potenţându-şi succesul printr-o a doua ediţie,
revăzută, a deja faimosului roman Faima de
dincolo (tot la Paralela 45, 2011), acum cu
un titlu rezecat, ignorat (inexplicabil!) în
DGLR, Constantin Arcu se dovedeşte un
atent observator al spectacolului vieţii, un
scotocitor al culiselor şi, în aceeaşi măsură,
un abil regizor, manevrând dezinvolt strategii
şi perspective narative.
Protagonistul cărţii este judecătorul
Adam F. („judele”), un ins obosit, dilematic,
incoruptibil, complicat, acuzând – în
reprizele sale de luciditate – „lucrarea
destinului” şi care trăieşte în miezul unei
obsesii. Fără adâncimi abisale însă. E vorba, fireşte, de o tentaţie erotică,
fisurând carapacea sobrietăţii afişată de dl. Lex. O „nimfă parşivă”
(Delia) îl aruncă în nebuneală, într-o legătură specială iar declicul în
cauză, incapabil fiind să-şi înţeleagă sentimentele de seducător tomnatic,
îi aprinde imaginaţia. Încât cei doi F intră în conflict; profesionistul
conştiincios vs judele „devastat”, considerându-se alesul, prins în plasa
visătoriei. Un maestru sexagenar, acuzând fundătura, rutina, căzut în
starea de adoraţie, devenind un magistrat hedonist, un „nătâng înamorat”,
brusc întinerit, avid de a-şi savura raţia de fericire. Şi dacă acasă e
confruntat şi tracasat cu „aria divorţului”, fluturelul (cum îl „alintă”
soţia), obosit, încercănat, cu mustaţa cănită şi explozii de vitalitate, iscate
de „parşivenia cuceritoare” a colegei de la Completul de apeluri, trece
prin toate stările. Prin Delia Dogaru redescoperim faţetele feminităţii:
isteaţă, dulcică, înebunind bărbaţii, bestie, imaculată etc., „o fufă cu
sânge viperă”, spulberând visele judelui. Cu o claie de păr mov, cu un soţ
enigmatic (fantomaticul Mihnea), suspectată de lesbianism, văzută ca un
„dar divin”, interesată de iarbă. Judecătorul F. alunecă în acest vis
coşmaresc, dar, finalmente, se redresează.
Romanul lui Arcu, citit febril, aparent á la légère, cu o scriitură
şlefuită, trăieşte şi prin personajele, fie şi episodice, aduse în prim-plan.
Să amintim de ziaristul Danciu-Trakl, doritor să ajungă în Irak, aflat „în
război cu toată lumea”, „rufosul” omuleţ (şantajist, bârfitor) fiind, în
ochii Ursoaicei (concubina), un parazit, aruncându-i în stradă boarfele,
după certuri şi împăcări repetate. Cu economie de mijloace, prozatorul
fixează memorabil alţi actanţi: un Emil Mancaş, avocat şters, cu patalama
de revoluţionar, parlamentar; sau, în viesparul de la tribunal, cu
prezidentul Găinuşă în frunte, o Anicuţa Colan, gata de a descâlci iţele
237