revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

scoicile din ocean. Nu-l aştepta nimeni pe aeroport, nu mai ştia nimic
despre lumea din care plecase tînăr, îndrăgostit, curajos ca orice om care
ştie că nu are de pierdut pe lumea asta decît viaţa. Cînd eşti tînăr şi
sănătos viaţa nu este decît un rest al eternităţii din care vii. Luă un taxi
pînă în oraş, şoferul, un negricios îl tot iscodi de unde vine. Nu-i spuse,
evită orice discuţie concretă. E posibil ca hainele sale croite la un meşter
englez aciuat şi el pe insulă în ultimii ani să-l fi dat de gol, că vine de
departe. Chiar îi spusese Holt, croitorul, la plecare:
- Ai să vezi că nici englezii nu se mai îmbracă englezeşte azi. Dacă
mergeţi la Londra să le spuneţi celor care întreabă că John Holt v-a cusut
vestonul...!
Pe insulă toţi ştiau că e englez. Nu avea sens să le schimbe acum acest
amănunt din minte. Dacă îl va întreba cineva, cu siguranţă va spune că
hainele îi sînt croite de John Holt. Dumnezeu ar vedea că Toma s-a ţinut
de cuvînt.
Din gară luă un tren pînă în oraşul natal, situat la două sute de kilometri.
Trenul se tîra mai mult decît mergea. Abia seara ajunse în oraşul din care
plecase cu peste patruzeci de ani în urmă. Gara era mutată în altă parte şi
era acum un cub din beton, metal şi sticlă. Din gară un taxi îl duse la un
hotel din centru. Nu mai cunoştea nimic, avea chiar impresia că nimerise
în altă parte, în alt oraş, în altă ţară chiar. Sufletul i se coclise brusc. I se
făcu dor de Helga. Ah, ce laş se simţi că o lăsase singură pe insulă,
părăsită de copii, îşi reproşă cu adîncă mîhnire capriciul acesta de
bătrîneţe. Helga putea să moară de tristeţe, de singurătate. Copiii îi
umblau prin suflet ca printr-o casă pustie, trînteau uşile cu zgomot. Toma
tresărea dureros. Dormi neîntors pînă a doua zi la prînz.
12.
Era sîmbătă. În jurul său Toma Penescu simţi un oraş relaxat. În faţa
hotelului era un parc, Toma se îndreptă şovăielnic într-acolo. Se aşeză pe
o bancă şi se uită la oameni. Ar fi vrut să recunoască, poate, pe cineva.
Lumea, puţină la acea oră, trecea nepăsătoare şi străină. În faţă, printre
tufele de trandafiri atinşi de prima brumă descoperi o statuie. Era o
statuie care îi purta numele. Încremeni. Îşi pişcă pielea de pe dosul
palmei stîngi cu degetele de la mîna dreaptă. Pe o plăcuţă de la baza
soclului citi o frază din unul dintre textele sale. Parcă îşi aminti acea
frază, îi suna cunoscută în cap. Sub frază erau scrise reperele sale
biografice: „Toma Penescu, născut la 7 martie 19..., dispărut pe 12 august
19.... în condiţii neelucidate. Scriitor de valoare europeană, laureat al
premiilor Arthur Rimbaud, Medicis şi al Casei Regale Spaniole”. Din
parc drumul de la statuie era bifurcat în alei înguste, încărcate de flori. Pe
fiecare alee erau plăci de marmură care insinuau un drum al poetului
100