revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

Literatură şi dictatură
Vieţi frânte
253
un eseu de Mariana Rânghilescu
Herta Muller (n.1953) şi Andrei Makine (1957) scriu despre
universul dictatorial, după ce l-au părăsit sau i-au supravieţuit prin
emigrare. Scriu pentru oameni care n-au trăit în acelaşi context sociopolitic
şi cultural. Andrei Makine scrie pentru a pătrunde într-o altă
literatură, iar Herta Muller, „în memoria prietenilor români care au fost
ucişi”.
În literatura română, romancierii canonici au redus tema fie la
„obsedantul deceniu”, fie la o abordare indirectă, recurgând la parabolă,
la limbaj esopic, codificat, sau la aluzii a căror descifrare presupune o
experienţă comună scriitorului şi cititorului. Andrei Makine vine din
„Imperiul răului”, din „barbaria cu chip uman”, din „imperiul
dezintegrat”, în timp ce Herta Muller, din Banatul românesc. Unul scrie
în franceză, cealaltă, în germană. Romanele supuse analizei sunt
traduceri făcute de Emanoil Marcu şi, respectiv, Nora Iuga.
Titlurile: Muzica unei vieţi, de Andrei Makine, şi Animalul inimii,
de Herta Muller, sunt metaforice. Primul face legătura între soarta omului
şi muzică. Al doilea susţine ideea că „fiecare are un animal al inimii”
care poate fi stăpânit, controlat sau potolit. Naraţiunile au perspective
homodiegetice, naratorul subiectiv face cunoscut cititorilor săi povara
unui trecut niciodată uitat, niciodată ocolit.
Muzica unei vieţi „prinde” cititorul cu povestea unui om zdrobit
de epoca sumbră din istoria Rusiei, dar încrezător în valorile umaniste.
Un singur fir narativ, prezentat cronologic, accentuează virtuţile eroului.
Fundalul dramatic care reliefează acest personaj este mult mai interesant.
La Herta Muller nu rămâne povestea construită pe momente ale
subiectului. La nivelul temporalităţii şi al intrigii se înregistrează colapsul
coerenţei narative, fragmentarismul, convertirea epicului în descriptiv şi
simbolic.