revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

„La Radu Cange singurătate e voluptuoasă,
asemănătoare formulărilor „maeştrilor zen”, cei care se
interoghează pe ei înşişi cu privirea îndreptată spre
înlăuntru...”
Radu Cange – Vinerea singuratică
134
o cronică de Adrian Alui Gheorghe
Un poet din categoria „celor blestemaţi” este cu siguranţă Radu
Cange. Spun asta pentru că poezia sa este una a arderilor fără rest, pe un
ipotetic rug al textului care nu pare să aibă milă de existenţa fizică a
poetului. În adolescenţă îi căutam şi citeam versurile, acoperea pe atunci
pagini inspirate prin „Luceafărul” sau „România literară”. Apoi drumul
său pare să se fi despărţit de cel al multora dintre congenerii
„şaptezecişti” mult mai vizibili, luînd-o pe o potecă numai a lui. Deşi
trăieşte în Bucureşti, pare să fie asemenea unora dintre poeţii ascunşi în
tîrgurile de provincie, acolo unde poezia şi singurătatea şi anonimatul par
să se îngîne într-o duioasă şi tautologică realitate. Mircea Martin îl
diagnostichează aproape exact: „Radu Cange e un poet obsedat de poezie
şi de moarte. Poemele lui sunt litanii delicate şi monotone,
autocontemplaţii înfiorate de insidiile morţii. Însingurat şi anacronic,
poetul ne atrage şi ne convinge pentru că izbuteşte aproape de fiecare
dată să se aşeze cum se cuvine în spaţiul poetic şi să rămână acolo.” Îl
regăsesc de multe ori, în reviste sau în cărţi, îl citesc cu aceeaşi încîntare,
cea de pe la începutul anilor şaptezeci, optzeci. Temele poeziilor sale, din
volumul acesta, „Vinerea singuratică” (Editura Semne, 2010) ca şi din
cele precedente, într-o uşoară monocordie, trimit poezia, de altfel, pe
drumurile înfundate ale melancoliei, ale singurătăţii, ale complexului de a
fi numai şi numai poet pe lumea asta: „Îmi zicea,/ deşi nu l-am cunoscut:/
Nu poţi să fii/ decât propria ta dezamăgire -/ în timp ce cuvintele lui/
musteau de tristeţe./ Şi am plecat, tot pierzându-mă/ printre copaci şi
himere,/ murmurând, murmurând:/ va fi linişte, va fi…” (Îmi zicea. Lui
Virgil Mazilescu). Poezia nu e, ca la Eminescu „sărăcie”, poezia e destin
asumat, e privirea înceţoşată cu care orbul pipăie orizontul, e bastonul de
sprijin pentru cel care îşi simte acut neputinţele de a avansa pînă la o
geană de lume promisă: „Cineva mi-a/ adus în dar,/ sub formă de iluzie,/
singurătatea./ Iată, mi-a spus,/ aceasta este înţelepciunea ta.” (Vers).