revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

„În contemporaneitate, este rândul limbii engleze să traverseze spaţii carpatine în
forme lexicale concrete, cuvinte ori structuri lingvistice, mărci ale unor semnificaţii
particulare...”
Despre „cuminţenia” limbii române
249
un eseu de Leonard Rotaru
Cu vreo câţiva ani în urmă am întâlnit o persoană care munceşte în
Italia. Revederea părea să ne aducă bucurie. Au urmat obişnuitele
întrebări despre călătorie, sănătate, muncă. Aplecat spre taifas,
interlocutorul îmi relatează, într-un debit verbal impresionant, secvenţe
de viaţă personală. Spre surprinderea mea, limba în care se exprima era
un fel de hibrid româno - italian, fluent şi expresiv. Persoana care se afla
în faţa mea spunea că a călătorit cu o carozza con letti , a cărat trei
valigie, şi-a cumpărat un aparat despre care nu ştie come si chiamera în
limba noastră, că trebuie facciare acomodare. Şi multe altele …
Întâmplarea m-a pus pe gânduri. Ca filolog, înţelegeam fenomenul.
Mai ştiam că orice limbă maternă, bine însuşită, înrădăcinată în minte,
inimă şi suflet, nu poate fi uitată. Este ca un ADN.
O istorioară dintr-o carte despre istoria spionajului spune că o
frumoasă rusoaică, una dintre cele mai bune în respectiva profesie, a fost
lansată ca informator tocmai în ţara cu care patria ei se afla în război.
Calităţile amintite i-au uşurat ascensiunea, încât a ajuns să pătrundă şi să
acţioneze într-un spaţiu decizional de înalt nivel. Informaţiile ajungeau la
destinaţia stabilită fără a fi bănuită câtuşi de puţin. După ceva timp, un
ofiţer superior german o îndrăgeşte şi o cere în căsătorie. Centrul
moscovit, căruia i s-a cerut să stabilească varianta optimă de acţiune, a
răspuns afirmativ. Situaţia le convenea de minune! Dar în scurt timp,
nefericită conjunctură, tânăra rămâne însărcinată. La naştere, în timpul
durerilor, când raţiunea pierde controlul, femeia devine confuză şi scapă
în disperare de mai multe ori cuvântul rusesc mamocica ( măicuţă ).
ADN-ul lingvistic a ieşit la iveală şi a provocat deconspirarea!
Lexicul este compartimentul cel mai puţin stabil al unei limbi. E
un fel de depozit din care ies sau intră cuvinte. Acolo e un „du-te – vino”
permanent! Apar noi cuvinte, altele îşi schimbă sensul ori intră într-un
con de umbră. De asemenea, prin frecvenţă, unele capătă un surprinzător
privilegiu.
Este cunoscut faptul că între indivizii care aparţin unor naţiuni
diferite relaţiile de comunicare se desfăşoară prin intermediul unei limbi
care, la momentul respectiv, se bucură de o poziţie avantajoasă la nivel
internaţional. O limbă care se află în plină expansiune, dominatoare, să