revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

înspăimântată ca să apuce să-i ia seama mai bine. De atunci însă, iată,
sunt vreo şase luni, s-a tot gândit la ea, aşa că nu-i de mirare că a întâlnito.
În sfârşit, putea s-o vadă că-i înaltă şi suplă, a o baschetbalistă, iar
spaima din octombrie se transforma treptat într-o afecţiune copleşitoare.
O recunoscuse, o acostase, intrase cu ea în vorbă ca nou mutată în bloc
şi-n oraş, venită tocmai de la Bucureşti şi chitită să-şi găsească ceva ca o
slujbă, orice, nu s-ar da în lături nici să dea cu mătura, nu-i e greu şi nici
ruşine, sunt înghesuiţi de nu se poate, au un copil de crescut... Madam
Friţ cunoştea nişte patroni de buticuri care au nevoie de vânzătoare.
Salariu-i de mizerie, deh, da-i bine că-i aproape de casă, la câteva străzi...
Îi scrise pe o hârtie nişte nume şi nişte numere de telefon, după care se
răzgândi: merse cu ea personal şi o ajută să aleagă cea mai bună ofertă.
Săritoare, sufletistă şi fără să facă vreo aluzie la necazul care o silise pe
Andreea să-şi ia lumea-n cap şi să plece din Bucureşti. Ea n-avea totuşi
nici un dubiu, madam Friţ ştia de-a fir a păr prin ce trecuse şi tocmai că
fusese în permanenţă aproape de ea şi-i insuflase gândul cel bun
arătându-i-se în oglindă pe când bea apă cu dero ca să facă să-i alunece
pe gât pumnul de diazepame, hotărâtă s-o rupă cu viaţa asta de rahat şi nu
era pentru prima dată, dar uite că Dumnezeu a vrut altfel. Dumnezeu şi
femeia asta care i-a dat puterea să se scuture de rău: casa în care s-a
născut şi unde i-a mers mai rău, Bucureştiul ăla împuţit... S-a tras aici, la
aer curat şi linişte, unde de bună seamă că madam Friţ a călăuzit-o,
veghind-o şi îndrumând-o cu privirea din oglindă, compătimind-o,
mustrând-o blând spre a-i aminti parcă prin ce trecuse, tocmai pentru a nu
uita, ca să nu mai încerce vreodată.
Nu îndrăzni, n-ar fi avut nici un rost în definitiv s-o întrebe cum
nimerise în baia garsonierei ei din Dristor. Era prea de ajuns că se
regăsiseră aici. Andreea stătea la parter şi ea la etajul trei, vecine şi
prietene de-acum. Continuă să-i spună madam Friţ şi după ce află că o
cheamă Manuela. Oricum ei îi pica mult mai bine doamna Friţ sau
madam Friţ. Andreea îi surâse şoptind evaziv: Oricum noi ne ştim... Un
crâmpei de aluzie pe care madam Friţ n-ar fi avut cum să nu-l înţeleagă.
Se ştiau desigur din altă viaţă, în care ea, Andreea, zăbovise niţel şi se
întorese... Ca să vezi, femeia asta preluase numele câinelui pe care tot ea
i-l dăduse. Odată cu numele preluase şi o câtime din soarta câinelui ăla,
care ar fi împăcat pasămite răsfăţul cu suferinţa. La o adică s-a câinoşit şi
ea pe lângă Friţ al ei, scoţându-l din porţie de la căţele. Altminteri,
madam Friţ era pe sufletul Andreei, subscriind constatării că s-a câinoşit
lumea în ultimul hal. Vorba vine că s-a câinoşit. O vorbă care
nedreptăţeşte câinii de fapt. Câinii sunt incomparabil mai buni decât
oamenii, mă rog, oamenii-s cele mai rele şi mai perverse fiare.. Madam
Friţ îi povesti un episod terifiant petrecut în Frăsineni în urmă cu trei ani.
46