revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

Nu, femeia nu-l recunoscu pe Toma. Toma, din cîte ştia ea, era un bărbat
şaten, cu un ten alb, avea ochii verzi. Cel care se pretindea a fi Toma era
mai mult creol, era mai tînăr decît Toma cel autentic, avea ochii albaştri.
Nu, hotărît, nu era Toma.
În schimb Toma o recunoscu pe femeie. Nu o mai ştia după nume,
fireşte. Era îmbătrînită rău, părea o păstaie din care se scursese toată
viaţa. Imaginea ei de acum, suprapusă peste imaginea din tinereţe îl
zgîlţîi pe Toma.
Toma spuse şi el că nu o cunoaşte, spre satisfacţia reprezentanţilor
consiliului critic.
Femeia mai spuse, ruşinîndu-se, că Toma Penescu „al ei” avea pe
piciorul stîng un semn din naştere, o frunză de ferigă care se întindea pe
pulpa interioară. Dar nimeni nu avu curiozitatea să verifice acest lucru iar
Toma nu se grăbi să-şi dezgolească piciorul.
Oricum, ideea că Toma era un impostor se întări între cei preocupaţi de
caz.
Toma consideră că lucrurile erau clare acum, de asta se adresă celor din
consiliul critic cu rugămintea de a fi lăsat să plece.
Încă nu, i-au spus ei, mai sînt cîteva aspecte de verificat, de pus la punct.
În ultima vreme uşa camerei în care era închis nu mai era încuiată, semn
că Toma nu mai era considerat periculos. Şi aproape că nu mai avea ce să
devoaleze eventualilor curioşi, de vreme ce fusese dovedit drept un
impostor. De asta, după confruntarea cu femeia care pretindea că i-a fost
iubită, a hotărît să fugă. Unde? În lume. Se va fi găsit vreo poartă şi
pentru el. Şi-a adunat cîteva obiecte şi a ieşit. Dar lucrurile nu erau, din
nou, aşa simple. Din preajma clădirii în care era ţinut ostatic Toma apelă
primul taxi şi ceru să fie dus la gară. Şoferul de taxi, un tip ţigănos şi
mătăhălos, după ce îl cercetă prin luneta din faţă pe întîrziatul muşteriu, îi
spuse că ar fi riscant pentru el să-l ducă la gară, ar putea fi bănuit de
complicitate ...
Complicitate?
Da, ştia din presă de evoluţia scandalului, îl recunoscuse din prima pe
Toma sau Humberto sau cum naiba îi spune, ştia că nu are voie să
părăsească oraşul. De asta îl pofti, fără menajamente, să coboare.
Altfel...!
Altfel?
Da, altfel .... !
Toma coborî din maşină şi după ce aşteptă ca taxiul să dispară din peisaj,
o luă pe jos într-o direcţie oarecare, cu gîndul să ajungă la gară. Dar după
vreun kilometru îşi dădu seama că drumul era fără ţintă, gara nu se arătă
nici într-un fel. Strada era pustie, aşa că nu avea pe cine să întrebe încotro
este gara.
113