revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

– Cînd se întâmpla asta? întrebă Andreea, mimând interesul,
zgândărindu-şi entuziasmul, străduindu-se să-şi închipuie că plecaseră în
vacanţă, păi cum dracului! Au la ei ceva bani de cheltuială, de
plimbăreală, iar Robert pretinde că ar cunoaşte zona, că ar găsi aici exact
ce le-ar trebui lor... Tot n-am înţeles, tăticuţule. Când zici c-ai mai fost
pe-acolo unde vrei să mă duci?
– Păi, să tot fie nişte zeci de ani...
S-ar zice că-i o poveste după care ar tânji, lăsându-se mâncat de
viu de nostalgie, de vreme ce a pornit pe urmele ei. N-ar avea totuşi rost
s-o încarce pe Andreuţa lui. Oricum ea ar înţelege doar ce-i convine.
Adică altceva, cu totul altceva, din ceva extrem de labil şi pentru el.
Doiniţa îl adusese încoace, în Frăsineni, la ai ei. Petrecuseră un soi de
peţit de o lună, cu Doiniţa, cu soră-sa, cu maică-sa şi cu taică-său, după
care s-a rupt filmul din cine mai ştie ce pricini. I-ar veni cam peste mână
să şi le amintească. Păi să tot fie cât? Vreo treizeci de ani. O viaţă de om.
Altă viaţă. Povestea aia s-a întâmplat în altă viaţă. Doiniţa era parcă mai
tânără cu câţiva ani decât Andreea, iar el era mai tânăr şi decât Doiniţa.
Un băiat-bărbat trecut deja prin multe şi grele. Prea multe şi prea grele ca
să mai fi avut stare să se uite în urmă. Acum abia parcă l-ar năpădi o
boare de ameţeală, care-l face să se sprijine de trecutul ăla. I s-a făcut să
se întoarcă. Altă viaţă, desigur, el e cu totul altul şi alta-i şi femeia.
Doiniţa şi cei din neamul ei aveau ochii mijiţi, asiatici, negri şi cu sclipiri
iscoditoare, ca ai sălbăticiunilor, pomeţi proeminenţi şi ten argilos. Naveau
prea multe-n comun cu Andreea cea blondă-roşcovană,
contorsionista care se poate linge singură, cu pistrui pe umeri şi pe ceafă
şi ochi mari, de un verde dus-apos şi o senzualitate pervers-generoasă,
cum au curvele şi cei predispuşi la visare, deliruri, crize... Se vede
mângâind pubisuri de diverse conformaţii, ca nişte boturi de viţei căutând
ugerul cu răsfulări de aburi calzi, întrebându-se ce-l îndeamnă într-acolo.
Poate ceva ca o pedeapsă, cu atât mai aspră cu cât şi-o administrează
deliberat, cu Andreea în coastă bătând câmpii.
– ... o casă micuţă şi ieftină, tăticuţule. Ca pentru noi. Ce dacă-i
departe? Nu-mi pasă. La trei ore sau o zi întreagă de mers până la
Bucureşti. În munţi ar fi cel mai bine. În vârful muntelui, cât mai departe
de oameni. Să nu mai văd ţipenie de om. În pustietate, doar noi doi cu
copilaşu’ nostru. Mereu mi-am dorit... Ai adormit, tăticuţule? Vorbesc
singură, ca proasta?
Întors pe jumătate cu spatele spre ea, Robert scutură iritat din cap
în semn că nu. În pofida oricăror aparenţe sau evidenţe, el nu este un
moşulică pe care-l ia somnul din senin, uitându-se la televizor, citind
ziarul sau uitându-se pe geamul microbuzului. El nu doarme nici când
visează, ca acum, contemplând cu ochii întredeschişi peisajul.
35