revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

- Medic. În spital am dat peste câţiva profesionişti adevăraţi, am
admirat puterea lor de-a înţelege durerea.
- Dacă ar fi să transformi viaţa ta de pînă acum într-o scurtă
poveste, cam cum ar suna aceasta?
- Aş intitula-o simplu :”Soarta unui om falsificat de convenţii”.
Da, cei mai mulţi dintre noi trăim în afara noastră, ne supunem orbeşte
unor convenţii sociale care ne depersonalizează. Eu, unul, am încercat pe
cât posibil să nu mă supun unor astfel de şocuri, poate de asta am fost
privit ca un excentric, ca un ciudat. Cu tot efortul, de multe ori n-am
reuşit să mă ţin departe de astfel de convenţii, în schimb, mi-am ţinut
scrierea departe de orice fel de grile, am lăsat-o să hălăduiască pe câmpul
fanteziilor, când intri sub magia ficţiunii nu-ţi vine să te mai întorci la
realitate. Important e să te suceşti după cum vrea sufletul tău.
- Ai scris cîteva romane care au stîrnit, pe biata noastră piaţă de
carte amorţită şi amorfă, ecouri de critică însemnate. Cine te-a citit nu a
regretat, pentru că ai “spus poveşti” pline de sens, curate ca scriitură,
ca mesaj. În ce teritoriu te simţi mai bine, al poeziei sau al prozei? Cum
motivezi “derapajele” de la un gen la altul?
- Dacă tot vrei să te consideri scriitor e bine să-ţi aşezi cuvântul
pe mai multe partituri, mă simt la fel de bine şi ca poet dar şi atunci când
spun poveşti. Când poetul îşi ia pauză de-o ţigară, sare prozatorul şi-i
preia gândurile aşezându-le într-un alt tipar, iar când cei doi stau la un
şpriţ, eseistul este cel ce ia tolba cu păcate şi-o duce mai departe. E cantr-un
joc de-a v-aţi ascunselea cu propriul tău eu, de cele mai multe ori
simţi că eşti la cheremul lui, el e cel care-ţi dictează ce să scrii.
- Cît valorează prietenia, ca monedă de schimb, în viaţa asta … ?
- Cât priveşte prietenia e o chestiune mai delicată. Da, valoarea
adevărată a prieteniei am aflat-o abia pe patul de spital, până în acel
moment mi-am mai trădat prietenii, mai cu voie, mai de nevoie, greutatea
unui astfel de sentiment am simţit-o la necaz. Păi să ştii, dacă nu aveam
prieteni eram de multişor timp oale şi ulcele. Îmi permit să-i amintesc pe
câţiva dintre cei care mi-au dat câte o moleculă de oxigen atunci când
moartea mă strângea de beregată: Radu Florescu, Varujan Vosganian,
Gellu Dorian, Vlad Scutelnicu, Doina Ruşti, Cassian Maria Spiridon,
Adrian Alui Gheorghe, Nicolae Sava, Lucian Vasiliu, Cezar Ivănescu,
Dan Bogdan Hanu, Dan Perşa, Viorel Ilişoi, Liviu Apetroaie, Nichita
Danilov, Liviu Ioan Stoiciu, Liviu Pendefunda, Valeriu Stancu şi încă
mulţi alţii.
66