revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

Poate că era chiar Helga, da, da, semăna cu Helga.
Dar Toma nu zise nimic, a vrut să vadă dacă femeia îl recunoaşte la
rîndul ei.
Dar semăna şi cu Valentina, femeia care îl tentase să urce, cîndva, pe un
vapor care îşi propusese să refacă drumul biblic făcut de arca lui Noe.
Dar nu era nici Valentina, altfel l-ar fi recunoscut, poate.
Semăna puţin şi cu mama lui, îşi ţinea părul legat într-o coadă împletită
la spate, răsucită spre scalp.
Fata l-a privit cu sfiala cu care întîlneşti un străin, însă.
Plăcînd-o, Toma a intrat în vorbă cu ea şi a întrebat-o cum o cheamă.
Fata i-a răspuns şi i-a zîmbit. O chema Auhina, dar Toma îi spuse Ana.
Fata consimţi că şi Ana e un nume frumos.
Pe urmă Toma s-a oferit să-i ducă ulciorul cu apă pînă în satul care era
undeva spre miezul insulei.
Auhina sau Ana a primit.
Ajuns în casa fetei, Toma a fost poftit la masă.
I-a cunoscut toate rudele şi pînă la urmă i-a cerut mîna fetei.
După ce s-a făcut nunta, s-a apucat de lucrul cîmpului.
A avut copii şi i-a crescut.
Unul dintre ei, Aldous, s-a îmbolnăvit şi a murit.
Părinţii nevestei lui au murit şi ei, unul după altul. Se numeau David şi
Alexandra.
Fiul său cel mare, Johannes, s-a însurat şi a plecat din aşezarea de pe
insulă, unde se întorcea o dată pe an.
Fiica cea mică, Andrada, devenise chiromantă, citea viitorul în palmele
tuturor. La un moment dat, citindu-şi viitorul în palma proprie a avut o
mare dezamăgire şi plecă în lume. S-a confundat cu lumea definitiv.
Apoi nevasta lui, acum căruntă, Auhina, s-a îmbolnăvit de friguri şi a
murit.
A plîns-o îndelung, pentru că o iubise din toată inima.
După cîteva zile un rîu, singurul de pe insulă, a ieşit din matcă, a acoperit
ogoarele şi i-a luat casa. Toma a fost luat de apele mîloase, împreună cu
ceilalţi. Deodată, în timp ce se zbătea să se salveze, fără să-şi dea seama,
şi-a adus aminte de vechiul lui prieten, de Oranka, cel care îl trimisese
după apă. S-a trezit într-o clipă mergînd pe un ogor uscat, ducînd în mînă
un ulcior cu apă. Oranka era aţipit la umbra unui copac. În văzduh plutea
ceva care părea să-i şoptească lui Toma că se află în pragul tainei celui
care veghează la rînduiala lumilor. Oranka s-a trezit şi i-a spus, ridicînduse:
Soarele este de acum la asfinţit. Ai stat cam mult, dragă Toma.
Tocmai mă pregăteam să vin după tine!
117