revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

asecolului XIX, provin din aceste amintiri. Despre constituirea „Junimii”
şi primele şedinţe de cenaclu în casa lui Vasile Pogor, despre discuţii
aprinse, critici acide, prelegeri publice şi descoperiri de talente, despre
ironii, glume şi „ziceri” memorabile, despre Eminescu, Creangă şi
Slavici, despre banchete, întâlniri, polemici şi inamiciţii, toate le aflăm
din povestirile, antologiile şi portetele celui care s-a ocupat mereu de
„bucătăria” societăţii. Fără a fi un scriitor prolific, de calibrul tatălui său,
de pildă, sau de talia colegilor de generaţie (unii deveniţi, se ştie,
„clasici” ai literaturii), Iacob Negruzzi a lăsat posterităţii pagini cvasimemorialistice
care egalează importanţa altora, nescrise. Ele oferă, pe
lângă multe altele, instantanee în sepia din viaţa Iaşiului de altădată, întro
Românie care se clădea, atunci, din mers.
Angelo Mitchievici, Decadenţă şi decadentism
(Curtea Veche, 2011)
Tânărul universitar şi critic literar Angelo Mitchievici a dat
prin studiul despre decadenţă un tom masiv, dens şi bine articulat, care va
fi greu de egalat, de nu imposibil. La origine teză de doctorat, cele peste
580 de pagini analizează impactul românesc al fenomenului, pornind de
la teoretizările occidentale ale secolului XIX, în special franceze, trecând
prin textele unor Ilarie Chendi, Dobrogeanu-Gherea, Gheorghe Savul,
Elena Bacaloglu-Densuseanu şi Izabela Sadoveanu, foarte puţin
cunoscute, dar şi prin cele ale criticilor interbelici consacraţi (Lovinescu-
Perpessicius-Călinescu). Decupajul literar, pe care e profilat volumul,
porneşte de la poezia romantică, trece prin cea simbolistă (cea mai
generoasă etapă) şi sfârşeşte în epica de tip Ion Vinea şi Mateiu
Caragiale, după scurte opriri în teatrul şi cinematografia de profil. Fiind
inseparabile, decadenţa ca direcţie filozofică şi decadentismul ca direcţie
estetică sunt proiectate aproape exhaustiv pe o imensă plajă artistică şi
teoretică, pe care foarte uşor am putea-o considera ca pe-o abordare
inedită a întregii modernităţi literare româneşti.
Nicolae Turcan, Credinţa ca filosofie. Marginalii la
gândirea Tradiţiei (Eikon, 2011)
După convingătoarea carte despre „excesul” cioranian şi după
o alta despre „mărunţişuri” teologice, eseistul Nicolae Turcan se
legitimează cu o antologie de texte publicistice pe tema credo-ului
ortodox, în relaţie cu modernitatea culturii laice şi cu Tradiţia Bisericii.
Atins deopotrivă de morbul filosofării libere şi de cel al pietăţii creştine,
fidele unui anume tip de perspectivă, discursul autorului urmăreşte, în
speţă, două lucruri: să demonstreze că „failibilismul credinţei” e
inadecvat interiorităţii, unde opţiunile ţin de fine şi profunde mişcări
spirituale, şi că proclamatul relativism al gândirii moderne nu a reuşit să
cucerească reduta hermeneuticii christice. Volumul reprezintă, până la
urmă, o mărturie necesară şi curajoasă a unui intelectual credincios, în
propria-i cetate.
220