revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

soi de inerţie a creativităţilor şi energiilor care se aflaseră într-o
potenţialitate şi promiţătoare latenţă cu un deceniu mai înainte, adică al
tinereţii (sau copilăriei ) sale. Caracteristica definitorie ar putea fi, aşa
cum am spus, relaţia autorului cu textul – aproape fără excepţie,
optzeciştii sunt în felul lor nişte esteţi. Eu însumi vedeam în finalitatea
expresiei, logica ultimă, intimă şi sublimă a lumii.
Proba elocventă era însă relaţia scriiturii cu ceea ce se numeşte
„realitate”. Nici nu au apucat să se configureze bine ca generaţie literară,
că optzeciştii au şi fost luaţi aproape cu făraşul de nouăzecişti, o
generaţie mai virulentă, dispusă să înfulece stilistic hălci brute ale
imediatului.
Acuzând (uneori acuzele nerostite sunt mai ţipătoare decât
strigătul) optzeciştii de un soi de autism civic, nouăzeciştii s-au apucat să
radiografieze prezentul cu o imediateţe deconcertantă, operaţiune de care
s-au achitat cu o hărnicie pe care promotorii realismului socialist ar fi
fost geloşi. Vorbesc despre nouăzecişti, urmaţi de douămiişti, pentru că
în relaţia cu ei se vede mai bine ridicola - în felul său - postură ţeapănă
de apărător al virginităţii şi autonomiei esteticului în care s-a cantonat de
regulă optzecismul. Optzecismul căruia îi mai reproşez (cu fatală
afecţiune) că a încurajat prin natura lui un limbaj poetic artificios, aluziv,
deseori ineficient (în materie de plasticitate), fals-comunicativ, uşor
metafizicizat, aproape manierist.
Mă întreb câţi dintre optzecişti ar fi cu adevărat capabili să
redevină actorii unei revoluţii de limbaj în propriile lor texte, să renunţe
la ceea ce reprezenta pentru ei confortabilitatea unui anumit fel de
spunere? Mai sunt ei capabili de reinventările tinereţii, sau sunt în curs
doar să îşi consume istoria epuizată?
Această încadrare nu este în întregime retorică, pentru că, chiar şi
la scară mică, de laborator, paradigma înlocuirii nu încetează să îşi pună
amprenta.
Nici măcar nu a apucat să îşi şteargă sângele paricidului de pe
buze (optzeciştii nici nu sunt siguri dau au consumat sau nu acest fapt,
aşa cum se cheamă uneori expertize medicale pentru a se decide dacă s-a
consumat actul conjugal), că optzecistul Oedip a dat dovadă de o mare
poftă să îmbătrânească, devenind el însuşi ţintă .
Aşadar istoria aceasta nici măcar nu debordează de originalitate.
Ultima ispravă consacrată de acest gen în cultură (mai vizibilă) aparţine -
dacă stăm să cântărim bine lucrurile - paradigmei neopragmatiste
rortyene: noile filosofii nu le atacă pe cele vechi în logica lor proprie,
pentru că acolo ele sunt inatacabile – asta le-a făcut de altfel victoria,
gloria şi tinereţea. Înlocuim, vorba lui Rorty, vechea filozofie cu una
25