revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

sensuri secundare deja nu aş mai avea eu un sens. Sensul meu nu ar fi să
umplu cu nişte sensuri secundare un alt sens. Găsesc satisfăcător că
există şi că noi suntem conştienţi că există.
- Unde vă întîlniţi şi unde vă despărţiţi de generaţia 80?
- Eu, în ceea ce-am scris, nici nu m-am întâlnit, nici nu m-am
despărţit de generaţia 80. M-am întâlnit însă în câteva lecturi bune, ba
chiar şi în câteva „verdicte” date de critici. Mă „prind”, de pildă, unele
nuanţe postmoderne care au fost... nu pot să spun „preluate”, dar măcar
jucate şi dejucate şi de câţiva autori noi. Sigur, pe alte coordonate de stil
şi mesaj. Şi chiar sunt uimit că aproape toţi criticii tineri pun pe seama
mărcii generaţiei 2000 doar pasajele hard de biografism revoltat (venind
în continuarea unei părţi a literaturii optzeciştilor, sigur că da, din care sau
scos rafturile de bibliotecă aferentă, precum şi livrescul prea „calm”;
mă refer la autori precum Marius Ianuş sau T.S. Khasis, dintre cei mai
cunoscuţi şi mai relevanţi (ambii îmi plac, deşi nu în toate cărţile lor), şi
mulţi alţii care, în general, se plâng de condiţia lor sau, mai exact, de
situarea lor în socio-politic; se plâng, dar nu-mi mai par credibili, pentru
că se plâng prea patetic şi deja prea puţin autentic; scriitura aceasta dă (de
mult) semne de oboseală, epuizare, teatralizare, clişeizare, de aici şi o
anumită stagnare de care sunt acuzaţi în grup douămiiştii – dar e o
stagnare doar pe acest filon), dar sunt (aproape) de tot orbi la subtilităţi şi
ingeniozităţi stilistice de mare abilitate literară sau, mai ales, la un anumit
joc – de factură postmodernă până la un urmă, sau până la un punct –
care îşi iese din propria-i gratuitate şi intră într-o zonă cu adevărat tare şi
semnificativă, pentru că e un joc cu moartea mai credibil şi mult mai
proaspăt decât al celorlalţi; e un joc al unor (doar câţiva) post-apocaliptici
prezenteişti şi virtuali (pentru că „actanţii” (care nu se mai joacă pe ei
înşişi direct, ci prin personajele-măşti) s-au refugiat într-un spectacol
(aliena(n)t) strict al minţii, nicidecum al străzii) ai unei lumi
caricaturizate (şi anulate) până la nonsens; e o zonă deja de poezie foarte
nouă şi mie-mi pare că aici critica a rămas puţin restantă (ca să nu zic pe
de-a dreptul: în urmă) (mă refer la acea parte a criticii tinere care dă
literatura pe atitudine, acordând atenţie şi puteri sporite doar acesteia din
urmă; deşi, cu adevărat, atitudinea se găseşte, şi aş putea demonstra asta,
îndărătul Literaturi, nu îndărătul Atitudinii) şi n-a sesizat-o sau, dacă a
sesizat-o, n-a prea discutat despre ea; douămiismul e ţinut închis în ce
avea el acum 10 ani, din poezia ultimilor ani nereţinându-se – greşit! –
mai nimic. Deci spuneam că mă regăsesc în entuziasmul şi spontaneitatea
unora dintre colegi de-a fi vii, de a înnoi şi de a se regăsi pe ei înşişi întro
poezie eminamente „pe bune” (nu de reţetă şi nu de sinteză), aşa cum
făceau câţiva optzecişti la începutul drumului lor şi unii dintre ei chiar şiacum.
Nu mă regăsesc în înverşunarea după premii, după „faimă”
18