revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

dintre protagoniști se recunoștea învins, iar arbitrul ales (ad)judeca.
Stesihor foloseşte pentru prima oară acest termen, în jurul anului 600 î.C.
Apariția b. a corespuns trecerii de la sistemul polisului autonom la
sistemul monarhiilor statale. Atunci, epopeile homerice și tragedia au fost
resimțite drept inadecvate noii sensibilități a perioadei elenistice, lor
fiindu-le opus interesul pentru viața cotidiană a oamenilor simpli, pentru
condițiile arhaice și fruste ale unei clase libere ce trăiește în abundență.
Inițiatorul b., Teocrit, va idealiza convențional poezia pastorală
(îndeosebi întrecerea poetică între păstori, pe tema dragostei), dar îi va
accentua și caracterul realist. Vergiliu, în Bucolicele sale [37, î.C.],
inspirate de Idilele lui Teocrit – de unde preia nume, situații, teme și
motive – va contura drept cadru provincia mitică a Arcadiei și un viitor
saturat de potențialități utopice. O tonalitate dramatică şi tendinţa de
refugiu într-o lume idealizată revin în poezia trubadurescă. Un secol mai
târziu, subiectivitatea şi maniera b. vor fi preluate de Petrarca în cele 12
egloge latine din Bucolicum carmen, scrise între 1346 și 1357. Se insistă,
în acea perioadă, pe detaliile alegorice şi se utilizează, pe urmele lui
Vergiliu, chei pentru descrierea istoriei contemporane, în scopul de a
diminua trăsăturile realiste existente la Teocrit. Integrarea b. între cadrele
poeziei sacre se face numai în forme ce continuă tradiția panegirică. La
începutul sec. XVI, Jacopo Sannazaro, cu Arcadia sa [1502], își leagă
numele de capodopera acestui gen. După aproape un veac, acelaşi titlu îl
reia Sir Philip Sidney, după care, Galatea lui Cervantes [1585] va avea
cadrul b. tot mai restrâns. Spațiul literar francez se face cunoscut prin
Pierre de Ronsard (Odes – 1550), Honoré d’Urfé (Astrée, publicată între
1607 și 1627) şi André Chénier (Les Bucoliques, apărute postum, în
1819). Virgil Nemoianu observă constituirea unui model idilic, a unei
„idile societale“, între 1750 și 1850, drept „versiune stilizată a unei
realităţi «ideale», croită după dimensiuni umane, o radiografie completă a
lumii (o secţiune transversală prin realitate, la toate nivelele sale
ontologice, având o coerenţă internă şi o anumită uniformitate a mediului
fizic, a tipurilor de sentimente, a structurii sociale şi a premiselor
intelectuale“ (Micro-Armonia, 1996)“. Odată cu poemul b. Daphnis
[1754], Solomon Gessner marchează, pentru sec. XVIII, ultima înflorire
a poeziei pastorale, în perioada modernă, cu accentul pus pe
subiectivitate, pe descrierile particulare ale peisajului și pe virtuțile
morale ale unei umanități inocente. În acest fel, Gessner în precede pe
preromanticul J.-J. Rousseau în privința sensibilității ce se colorează
melancolic. Lamartine și Chateaubriand vor racorda sensibilitatea
pastoralei cu trăsăturile romantismului (solitudine, natură, iubire). Apoi,
genul b. a căzut în desuetudine. Analizând uimitoarea putință de
metamorfozare, datorată lipsei de rigidictate a genului, Gabriela Danțiș se
216