revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

ceea ce înseamnă că viaţa va face experimente cu tine. Tu pari să ai
destin, nu soartă”.
Un gînd fugar se furişă prin creier: oare Ortansa mai trăieşte? Dar nu-şi
propuse să afle şi răspunsul la această întrebare. Părea să fie un
antropolog care căuta o verigă lipsă în evoluţia unei specii. Unde nu
existau argumente materiale era mai comod să pună la treabă imaginaţia.
Uşa chioşcului era descuiată. Intră. Aici avu imaginea unui depozit cu
lucruri aruncate la nimereală, scoase din casă probabil. Plase de păianjen
i se lipiră neplăcut de obraz. Un păianjen cît o cireaşă, cu o cruce
movulie pronunţată pe spate, învăluise o viespe în plasă şi acum se
delecta cu interiorul moale. Viespea zvîcni. Durerea ei i se transmise şi
lui. Sîngele îi îngheţă în vine: cineva îi atinse umărul. Era un bărbat care
intrase în chioşc pe nesimţite. Era un fel de administrator şi custode al
muzeului, din cîte află imediat.
În prima clipă Toma avu pornirea nebunească să spună cine este, apoi
renunţă.
„Mă iertaţi, am vrut să vizitez, am ajuns prea devreme, mi-am băgat
nasul prin cotloanele astea. Îmi plac casele vechi, hrubele...”.
„E ceva profesional? întrebă bărbatul.”
„Nu, nu...! E o biată slăbiciune omenească.”
Inima îi crescuse în piept şi acum încerca să iasă prin păienjenişul de
vene al gîtului. În casă, deşi nici un foc nu se făcea prezent, simţi miros
de mîncare. Mirosuri nedefinite dar pregnante. Vanilie? Era o iluzie doar.
Mirosul de mîncare este cel care dă intimitate unei locuinţe. Bărbatul
negricios, care îl surprinsese în chioşc, se oferi să-i prezinte interiorul
casei, colecţiile, să-i vorbească despre scriitorul Toma Penescu, despre
formidabilul său destin. Toma vru să refuze la început, apoi îşi spuse că îi
e indiferent.
„... a fost perioada lecturilor susţinute din..”
„... se ştie că frecventa cu asiduitate cercurile culturale în care se discutau
tendinţele din...”
„... prietenia cu vilonistul de mai tîrziu Hristu Biolan i-a marcat...”
„Da, da, Hristu Biolan....! Ce mai face Hristu Biolan”, îngăimă Toma.
Dar ghidul nu-l auzi, preocupat de propriul discurs însuşit aproape
mecanic.
„... dispariţia sa a deconcertat pe toată lumea...”
Lui Toma îi displăcu acest franţuzism: de-con-cer-tat. Ar fi vrut să i-o
spună, dar îşi dădu seama că ar fi fost oricum inutil.
„... sînt două perioadele de creaţie care marchează evoluţia scriitorului.
Prima...”.
Pe un perete văzu tabloul de familie, cu pozele cele mai vechi, cu care
crescuse. Mama, severă, cu sprîncenele arcuite într-un rictus autoritar.
104