revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

Sărbători de familie
„până la urmă mă gândesc că până şi moartea
e un fel de ţară unde toţi suntem copii
şi toţi suntem părinţi astfel încât
să ne putem odihni pe rând
într-o sală de aşteptare
mai mare”
Poeme de Anca Mizumschi
La fiecare sărbătoare bunicii făceau întâi o groapă în pământ
unde încăpeam toţi ca într-un uter mai mare, un fel de autobuz de familie.
Apoi ne strigau pe nume de două ori pe an: de Crăciun şi în ziua de Paşte.
Ne adunam la mesele de lemn scoase în curte şi ciocneam
anul naşterii de anul morţii; când astea două se întâlneau,
era bine, îţi dădeau un sentiment de siguranţă. Mergeam la toate
petrecerile,
nimeni nu era cu adevărat singur, până când anul morţii a dispărut,
a devenit anonim şi nimeni nu a mai ciocnit cu nimeni,
nimeni nu s-a mai întâlnit cu adevărat şi tot ce ştiam despre noi era
că ne-am născut, fiindcă mama sau tata aveau o listă
cu numele noastre scrijelite
în lemn pe o masă
Mic tratat de navigaţie
Atinge-mă aici, ţi-am spus şi ţi-am arătat un punct fix pe coapsă
deasupra genunchiului, iar tu ţi-ai lipit buzele de acel punct fix. E
suficient m-ai întrebat? Şi de câte ori spui asta, constelaţiile se opresc din
mişcare
şi Calea Lactee se scurge pe degetele noastre ca un bol cu smântână deja
lins. E suficient, am râs şi tu ai alunecat dezechilibrându-te
pe tavanul de sticlă de la observatorul astronomic
acolo unde mă ţii tu pe mine în braţe ca pe o hartă
atunci când mă atingi
124