revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

înfricoşează pe om, îl transformă în victimă sigură. Materia înghite
sufletul, materia înghite visul, gîndul este floarea nevolnică a materiei.
Aici tatăl său plînse puţin, aproape pe furiş, semn că pe undeva Toma
avea dreptate, numai că dreptatea este limitată în timp, există ceva care
excede dreptăţii.
Apoi Toma îi povesti cum ajunsese pe insulă, cum o cunoscuse pe Helga,
tînără, îi povesti de floarea albastră de algă care se transformase în aer.
Ca viaţa?, îl întrebă rîzînd Helga.
Da, ca viaţa, îi răspunse Toma rîzînd şi el.
Apoi vorbiră de scufundările ei în ocean, după perle. Cum era apa
oceanului? Era aşa caldă, ca pîntecul mamei?
A, nu, apa oceanului era ca aerul, că dacă scoicile cu perle ar fi fost în
aer, sigur că ea, Helga, ar fi zburat pentru capturarea acestora. Şi că ar fi
încercat să-l facă şi pe el să zboare, aşa cum nu reuşise să-l convingă să
coboare în burta oceanului, după perle.
Toma îi spuse că niciodată nu se gîndise la acest lucru, dar ar fi fost
interesant să se cuprindă unul pe altul cu aripile.
Apoi li se născură copiii. Întîi Carolina, apoi Toma Humberto.
Îţi aminteşti că jocul preferat al Carolinei era să cheme marea la ea? Să o
strige...? Şi marea îi răspundea ...! Cred că învăţase jocul acesta de la
Oranka.
Da, Toma îşi amintea. Mai mult, o dată cînd Carolina a chemat marea la
ea, un val uriaş a sărit peste digul de piatră şi a dus-o în larg ...
A fost singura dată cînd mi-a fost frică de mare, spuse Helga. M-am
luptat cu marea, am disputat-o amîndouă pe Carolina.
Apoi se născură Toma Justin şi Helga Melchiora.
Copiii se făceau miezul timpului, care vine, în general, ca o păstaie goală.
Trebuie să îl umpli cu ceva, să plesnească de viaţă. Fără viaţă păstaia
timpului se usucă şi se pierde în van.
Toma îşi aminti cum descoperise Toma Justin nişte lucruri uimitoare tot
umblînd prin lumile lui obscure. Că i le-o fi spus vreun preot, că i le-o fi
şoptit la ureche vreun inspirat de prin munţii pe care îi străbătuse, că îi
veniseră lui, aşa, din imemoria lumii, numai el ştia, dar cert e că era tare
atractivă teoria lui. Spunea Toma Justin că trăim în nişte curbe ale
timpului care sînt paralele, care nu se ating, practic, niciodată. Numai
prin moarte omul trece dintr-o curbă în alta, dintr-o lume în alta. Unii
urcă, alţii coboară, că acestea sînt sensurile. Poţi să cazi dintr-o viaţă în
alta pînă la o mulţime de vieţi, scufundîndu-te într-un întuneric al
timpului. Dar poţi să urci, în acelaşi timp. Unii cad cu o lume mai jos,
după care, după o viaţă trăită acolo, revin, de asta senzaţia de revedere şi
regăsire a unor peisaje, a unor oameni. Şi mai spunea Toma Justin că sînt
lumi, mai sus sau mai jos, în care nu există întrupare, în altele, întruparea
97