revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

Un om din Anzi: Omar Lara
Când în prima parte a anilor 70 chilianul
Omar Lara sosea în exil la Bucureşti, împreună cu
numeroasa lui familie, noi cei de aici nu ştiam mare
lucru despre dictatura lui Pinochet, de care el
scăpase riscându-şi viaţa. Şi se poate presupune că
nici el nu ştia multe, sau probabil chiar nimic,
despre dictatura din viitoarea sa ţară de refugiu,
una din acele ţări ale comunismului real pe care, în
nefericirea lor, fugind de propriile lor dictaturi,
mulţi latino-anericanii încă le idealizau. Probabil că
auzise vag şi despre acel lider Ceauşescu, agreat şi
de americani şi de sovietici, ce afişa o relativă
independenţă, iar de la distanţă putea fi considerat
om de bine! Era hăituit, se salvase cu mare
dificultate în Peru, perpectiva unui azil european părea soluţia salvatoare.
Venirea lui Omar se producea însă la puţin timp după ce dictatorul
român, încă „timid” dar puternic impresionat de rezultatele unei vizite asiatice,
tocmai hotărâse aplicarea strictă, în Carpaţi, a unui soi de neo-proletcultism de
ispiraţie nord coreană, depăşit chiar şi în restul lagărului comunist – o îngheţare
generală a spiritului. În acea perioadă românii erau total plonjaţi în stupoare,
nimeni nu mai înţelegea nimic. După o paranteză de cinci ani de relativă
deschidere, când se revenise la o oarecare normalitate, fuseseră regăsite
tradiţiile şi creaţiile interbelice, ba chiar se reluase contactul cu restul lumii şi
se restabilise dialogul cu alte civilizaţii – iată că Partidul Comunist Român
schimba brusc direcţia, cu intenţia vădită de a impune o nouă izolare, o nouă
dictatură socială şi culturală. Inexplicabil şi neexplicat rămânea şi gestul
găzduirii acelui val de imigraţi latino-americani, deci o deschidere spre alte
meridiane decât cele asiatice. Nu-mi amintesc să fi văzut vreun anunţ în presa
oficială care să justifice azilul lor, nici măcar prin referinţe la şabloanele despre
solidaritatea internaţională, fraternizarea cu forţele democratice oropsite de
regimurile capitaliste etc. Totul se făcea oarecum în secret, chiar şi un articol în
care voiam să-mi exprim indignarea după asasinarea lui Allende îmi fusese
refuzat. Regimul din România accepta un val de refugiaţi sud-american, dar în
totală discreţie, fără să-şi exagereze rolul de salvator, cum se întîmplase cu un
deceniu şi jumătate înainte, când atâţia sciitori sud-americani de stânga fuseseră
primiţi cu braţele deschise în multe ţări dincoace de Cortina de fier, iar apoi li se
popularizase insistent prezenţa.
Cert este că nefericiţii exilaţi soseau într-o ţară unde oamenii erau
convinşi că orice alt regim, chiar şi regimurile dictatoriale sau militare de pe
continentul sud american era mai bun şi mai uman decât regimul comunist din
România. Nu-i va fi fost simplu nici lui Omar Lara şi nici prietenilor să reziste
la întrebările insidioase sau ironice, din partea românilor, care le reproşau, în
esenţă, noilor veniţi, cu toţii militanţi de stânga în ţările lor de origine, un ideal
272