revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

să(-i) citesc: auzind despre ei sau cunoscându-i
sau doar văzându-i pe undeva. Pe Mircea
Cărtărescu l-am văzut prima dată la televizor şi
abia după aceea la Litere (e redundant să mai
amintesc că „incognito”), la o şedinţă de
cenaclu în care era, de fapt, vorba despre Ianuş.
Marius Ianuş îşi lansa cartea lui de debut şi erau
în sală „fracturiştii” pe care îi vedeam astfel
prima dată. Atât de mult m-au atras câteva
puncte din manifestul lor, încât şi eu credeam că
scriu tot fracturist... (mă înşelam). Şi se poate
spune că abia începând cu 2000 i-am descoperit
cu adevărat şi pe nouăzecişti (tot la Litere au venit Dan Silviu Boerescu
şi Ioan Es Pop – de astă dată deja direct în cenaclul condus de Ianuş,
numai că acesta a lipsit „strategic” la acea şedinţă, având o reacţie direct
în presa literară, în revista Vatra, după ce a aflat, probabil de la Denisa
Pişcu sau de la Ioana Băeţica, tot ce s-a discutat), dar şi pe douămiişti,
dar şi pe optzecişti, simultan şi fără restricţii. Din punct de vedere al
impactului, optzeciştii aveau, prin urmare, un dezavantaj (preferam
directeţea, şocul (deschid o altă paranteză ca să precizez că prin şoc nu
înţeleg retorică, pe aceasta, chiar la fracturişti, mai ales la fracturişti, am
considerat-o inadecvată şi inactuală, şi un semn al lipsei de creativitate,
pentru că de prea multe ori se închide în descriptiv şi enumerări, luate
separat, necredibile (n-au o forţă din ele însele sau din trăirea
emiţătorului, ci doar din actul sumar de a arăta cu degetul) şi banale)
neliniştii livreşti a optzeciştilor. Douămiiştii erau ultimii, cei mai
proaspeţi şi erau primii pe care îi puteam citi la timpul lor, în chiar timpul
lor...), dar le-am apreciat determinarea şi mai ales forţa de a-şi urma şi
asuma un proiect. Ei aveau încredere în literatura lor. Dovadă că (din
punctul meu de vedere) Ion Mureşan abia recent, prin cartea din 2010, a
intrat (şi rămâne) cu adevărat în literatură. În primii 20 şi ceva de ani au
fost doar tatonări şi semne destul de pregnante spre poezie, chiar spre
marea poezie – dar Ion Mureşan s-a acumulat în el însuşi pe durata a
circa, iată, 40 de ani. Mă îndoiesc că vreunul dintre colegii mei va avea o
asemenea răbdare şi atâta poftă, de fapt, de literatură.
- Cum caracterizaţi, pe scurt, literatura generaţiei 80 în cadrul
mai larg al literaturii române?
- Nu mi-ar sta bine să o caracterizez, cum nici ei nu i-ar sta bine
să mă caracterizeze pe mine. Are însă un loc al ei şi nu ştiu dacă, în
cadrul mai larg al literaturii de care vorbiţi, chiar îşi închipuie cineva că
ştie cu precizie care ar fi acel loc. Locul nici nu cred că e important. Dacă
e doar acolo, pe undeva, are un sens. Dacă aş încărca acel sens cu nişte
17