revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

Eroii celor două romane vin din spaţii în care pare absurdă „orice
tentativă de a acţiona. E o băltire umană” care înghite totul. Timpul şi
sistemul nivelează destine, proiecte. Răzbate Homo sovieticus sau
căpitanul Piele-om şi câine.
Semnele vremii („bezna totală”, „zeci de drapele, pancarte cu
portretele conducătorilor de partid, toată recuzita defilărilor” – Andrei
Makine sau „coruri muncitoreşti răsunau de la tavan la perete, de la
perete la paturi, până se lăsa noaptea(…) difuzoarele văd şi aud tot ce
facem”, „lângă patul Lolei se îngrămădeau broşurile de partid” – Herta
Muller), le poţi încurca în minte, încât nu mai au importanţă cine le-a pus
pe hârtie. Rămâne de reţinut doar preocuparea scriitorilor pentru
destinele unor oameni obişnuiţi, trăitori în realitatea netrucată a societăţii.
Pentru început, cititorul se familiarizează cu două nume, Lola şi Alexei
Berg.
Lola – eroina Hertei Muller – „venea din sudul ţării şi pe chipul ei
se putea citi ţinutul acela sărac”. Era studentă în anul patru, făcuse patru
ani de rusă. Ajunge „membru de partid şi-şi arată carnetul roşu”. Ţine un
jurnal, este căutată de bărbaţi, trezeşte interesul profesorului de
gimnastică. La un moment dat, apare un altfel de bărbat:” mânca la
universitatea de partid, nu se urca în nici un tramvai, nu o urma niciodată
pe Lola în hăţişurile parcului, avea maşină şi şofer.”. Nu este greu de
bănuit cine este misteriosul personaj fără nume.
Lola se spânzură de cordonul unei colege în şifonier. Colegii ei
sunt aduşi în aula universităţii. Post-mortem, este condamnată şi
dispreţuită pentru fapta ei. Mâinile colegilor se întrec în a se ridica pentru
a vota în unanimitatea excluderea. Frica celor care erau în aulă se
transformă în demenţă:” Îşi ţineau mâinile în sus până când degetele
oboseau şi cădeau în faţă, iar coatele atârnau grele în jos. Priveau în jurul
lor şi, pentru că nimeni nu-şi lăsa încă braţul să-i cadă, îşi îndreptau din
nou degetele şi-şi ridicau coatele.”. Suntem în plin absurd.
Alexei Berg – protagonistul lui Andrei Makine – provenea dintr-o
familie de intelectuali: tatăl, autor dramatic, mama susţinea recitaluri, iar
pe un afiş era numele lui, pentru un prim concert. Împlinise paisprezece
ani, când „în jurul familiei, oraşul devine de plumb.”. Primul semn îl
constituie scoaterea din toate bibliotecile a Dicţionarului teatrului pe care
tatăl său l-a publicat la începutul anilor ’30. „ Anumite cuvinte sunt puse
la index”, „o parte din numele citate în el trebuie să dispară, căci tocmai
au dispărut cei care le purtaseră.”. Urmează atmosfera de plumb de la
cursuri: colegii lui se mută în alte bănci ca să nu rămână lângă el. „Fac
rocade, se gândeşte cu amărăciune.”. Privirile celor de la conservator
amintesc de „ măşti cu nasuri lungi, înfricoşătoare, pe care le purtau
locuitorii oraşelor bântuite de ciumă”. Frica a pus stăpânire pe prietenii
lui, Alexei devine un ciumat. Ai lui trebuie să distrugă vechea vioară
numai pentru că mareşalul Tuhacevski cântase la ea.
254