revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

construirea actului de gîndire. Accesul la izvoarele cele mai autorizate,
direct în limbile de origine (greaca veche, germana, franceza, engleza,
italiana), comentariul competent-riguros al celor mai dificile texte
filosofice, care au pus la încercare încă din vechi timpuri nume „de
referinţă”, dorinţa de întărire a argumentaţiei în baza comparatismului
cultural, punîndu-se în dialog momente semnificative, selectate cu
aceeaşi competenţă, dintre clasici ca şi dintre moderni, bogăţia de
informaţie bine strunită asigură cercetărilor Isabelei Vasiliu-Scraba o
cotă de maximă credibilitate şi de interes pentru cine ţine la existenţă în
deplină moralitate şi împăcare cu sine. Căci numai în asemenea condiţii
individul se justifică printre ai săi, se simte capabil de dăruire, creator de
valori autentice.
Punctul de plecare în creşterea formativă în adevăr şi cunoaştere
îl descoperă autoarea în lectura dialogului Parmenide de Platon, scriere
„de bătrîneţe”, cum se spune, dar care constituie A B C-ul gîndirii
organizate, cu temei şi fără fisură în vederea formulării judecăţilor logice
pentru stabilirea adevărului unic, universal-acceptabil. Aşa cum nu este
de înţeles scrierea fără alfabetul anume inventat şi acceptat după un
consens supraindividual, nici fenomenul cunoaşterii nu capătă chip şi
sens decît prin parcurgerea riguroasă a unui set de exerciţii de gîndire
dispuse în ordine strictă şi determinantă. Nu ştiu dacă litera A a fost
prima din tot alfabetul care i-a venit în minte magistrului inventator; şi
nici nu ştiu din ce considerente a fost aşezată înaintea celorlalte. Dar am
căpătat convingerea, iar asta îmi dă încredere, că prima literă a
alfabetului deţine toate priorităţile, tinde să se desprindă, cu subînţeles,
de „mulţimea” care îi urmează, dar pe care şi-o asumă în mod paradoxal,
cu necesitate, sub semnul totului; intră în corelaţie cu unul matematic
pînă la sinonimie, ca să-şi schimbe împreună rolurile sau, mai bine-zis,
să-şi unească sferele de interes, după context, în aşa fel încît să-şi întindă
împărăţia pînă „dincolo” de nemarginile de gîndire. Tinde şi spre Unul
cosmogonic pentru anularea aparentei disparităţi din lumea fenomenală,
deschizînd „zări” spre lumea „nevăzutelor”, a Ideii; sau spre Unul divin,
ca să intre în rol „ierarhiile cereşti” (Dionisie Pseudo-Areopagitul); astfel
ca ideea de existenţă să nu fie constrînsă de conceptele artificiale de timp
şi de spaţiu, nici fisurată de „găuri negre” sau timorată de imaginea
abisului „de lîngă noi”. Dacă înscriu o numerotare pe hîrtie nu încep cu B
C D ... , ci cu A sau cu 1 (după caz), nici nu-mi permit să fac înşiruiri de
tipul A...C...M..., pentru că nu s-ar înţelege nimic nici într-un caz, nici în
celălalt. E o regulă elementară, pe care Parmenide o înfăţişează în spiritul
logicii celei mai riguroase.
Cunoaşterea este un fenomen de procesare (îndelung şi cu
„dreaptă măsură”) a informaţiei culese din lumea „văzutelor” şi
148