revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

„Trăgeam perdelele la cameră, ca să nu văd
urâţenia de afară (în mare parte alcătuită din
blocurile gri-cenuşii, clădiri-sedii oribile sau
Dedeman-uri şi Praktiker-uri si mai execrabile) şi
îmi imaginam că sunt în New York, că tocmai am
comandat Chinese sau Mexican, în timp ce mă uit la
Sex and The City. Pe fereastra se vede clădirea
Chrysler...„
Consumatorii de lotus
166
o proză de Silviu Popescu
O priveam cum pregătea cafeaua cu aceeaşi răbdare, era una din
acele dimineţi perfecte în care te aşezi la laptop, îţi verifici mail-ul, mai
stai pe net şi îţi savurezi cafeaua. Găsisem ceva blog interesant despre
viaţa unui John (ca să înţelegeţi, un tip banal din Los Angeles). Tipul
scria despre zilele petrecute la el acasă (avea casă), în spate, în curte,
unde îşi amenajase o mică terasă: câteva scaune, un şezlong, o umbrelă
din acelea mari şi un minibar. Casa era situată pe marginea unui deal şi
avea de acolo o privelişte panoramică asupra oraşului. În zare se vedeau
turnurile din centrul Los Angeles-ul şi autostrada care taie oraşul în două.
Verile din Cluj sunt fără cusur. Ca şi cele din Los Angeles. Am la
dispoziţie un oraş întreg, copt în soarele de iulie. Mirosul de asfalt
fierbinte şi adierea caldă de pe Someş mă determină să mă opresc la o
terasă (poate chiar La Gazette) şi să comand un Nescafe Frappé rece.
Şi deodată mi-am dat seama că pe ea o vreau. Ceva s-a declanşat
în creier şi deodată eram din nou în 2004, în parcul de lângă Someş, cu o
cafea în mână, aşteptând-o lângă pod. Ne cunoscuserăm la o prietenă
comună. Cristina era singură pe atunci, cred ca abia iesişe dintr-o relaţie
mai complicată. […] E ca preludiul, mai important ca sexul, ca actul în
sine. Aştept să se termine şi nu mai ajung acolo, ca Sisif pe muntele Sinai
(ştiu că n-are legatură, dar în delir nimic nu are sens sau logică, se
întâmplă pur şi simplu). Ea e lângă mine, pe pat, în chiloţi şi sutien şi mă
priveşte. Şi-ar dori să o înţeleg dintr-o privire şi să o salvez, să o duc
departe de aici, în Wonderland poate, dar eu sunt laş şi întorc privirea. Ea
îmi ia mâna şi mi-o duce la pieptul ei:
- Simţi ceva, sau eşti mort şi pe dinăuntru? mă întreabă ea.
- Îţi simt pulsul! Ţi s-a accelerat! răspund eu.