Geomorfologia generala - Profu' de geogra'

- Dinamica masei de gheaţă este diferită de la un sector la altul fiind
dependenţa de mai mulţi factori între care, trei au importanţă aparte.
• înclinarea suprafeţei pe care se deplasează (este mare pe pantele
ridicate din faţa pragurilor; aici masa gheţarului se fragmentează prezentând
numeroase crăpături, crevase).
• mărimea împingerii exercitată în orice loc de volumul de gheaţă care
vine din partea superioară (aportul însemnat impune creşterea vitezei).
• bilanţul glaciar (reprezintă diferenţa dintre aportul de masă de gheaţă
dependent de cantitatea de precipitaţii solide ce se acumulează anual şi pierderea
gheţii prin topire, la limita exterioară a gheţarului; un aport bogat asigură un bilanţ
pozitiv şi împingerea limbilor de gheaţă mult sub limita zăpezilor veşnice; în situaţie
inversă (bilanţ negativ) gheţarul va avea dimensiuni mici şi o poziţie superioară
limitei).
Ca urmare, în desfăşurarea spaţială şi în dinamica unui gheţar se pot separa
două areale distincte.
• aria de alimentare - ocupă cea mai mare parte din suprafaţa acestuia;
constituie spaţiul în care se acumulează zăpada care apoi se transformă în névé (firn)
iar acesta în gheaţă; bilanţul este pozitiv, procesele glaciare sunt intense rezultând o
diversitate de forme de relief.
• aria de topire a gheţii (ablaţie) - se află la periferia gheţarului, frecvent
în vecinătatea limitei zăpezilor veşnice, bilanţul este negativ; procesele glaciare şi
formele de relief rezultate sunt limitate; extremitatea periferică a acesteia constituie
''fruntea gheţarului'' ce apare de cele mai multe ori abruptă dar fragmentată de crevase
ce o împarte în blocuri amestecate cu materiale morenaice transportate; când ea se află
la contactul cu oceanul atunci blocurile desprinse vor pluti pe suprafaţa acestuia ca
aisberguri.
Contactul dintre cele două areale corespunde sectorului în care bilanţul
glaciar este nul, el reflectând o anumită stare de echilibru; când gheţarul are o
alimentare foarte bogată, linia de echilibru este împinsă mult spre periferia lui, iar în
situaţia inversă ea se retrage către obârşie. În funcţie de aceste poziţii se diferenţiază
gheţarii cu activitate intensă, staţionari sau în regres.
La acestea se pot adăuga crestele, vârfurile care domină gheţarul prin versanţi
cu pante mari pe care se produc avalanşe, dezagregări însemnate alimentând gheţarul
cu zăpadă şi blocuri cu dimensiuni variabile. La contactul dintre masa de gheaţă şi
versanţi apar două situaţii opuse - mai întâi acumulări de zăpadă şi grohotişuri sub
formă de conuri şi poale de blocuri şi apoi aliniamente joase, prelungite în crevase
profunde, în faze în care ablaţia este intensă.
3. Tipuri de gheţari.
Gheţarii se pot grupa după criterii diferite:
• mediul în care se află în - gheţari pe continente şi gheţari marini.
• zona climatică în care există - gheţari polari, subpolari, din regiunile
temperate, calde etc.
• formă şi dinamică - gheţari montani şi gheţari de calotă.
Ultima diferenţiere este frecvent folosită în cadrul celor două grupe separându-se
mai multe subtipuri:
3.1. Gheţarii montani. Sunt cantonaţi în bazinele de recepţie, pe văile şi uneori pe
platourile aflate în munţii foarte înalţi indiferent de latitudine. În funcţie de condiţiile
climatice care reglează alimentarea şi ablaţia, gheţarii au formă, dimensiuni, o
dinamică variată prin care rezultă o multitudine de forme de relief. În multe tratate de
geomorfologie sunt prezentate următoarele tipuri de gheţari montani (fig. 32).
101