Geomorfologia generala - Profu' de geogra'

fisuri verticale care se adaugă planurilor dintre pânzele de lavă şi corpurile de
străpungere de tipul dyckurilor. Toate acestea conduc spre o structură relativ omogenă
chimic (impune rezistenţă) dar neomogenă fizic (facilitează unele procese mecanice
dar şi alterarea în climat umed şi cald). Se adaugă predominarea suprafeţelor
cvasiorizontale nefavorabile fragmentării. Ca urmare, platourile vulcanice îşi
păstrează mult timp fizionomia. Totuşi circulaţia apei pe suprafaţa platourilor dar şi pe
planurile de fisurare conduce la producerea de eroziune şi alterare sau dezagregări (în
funcţie de climat). Rezultă generaţii de văi (barancosuri) desfăşurate pe aliniamentele
mai coborâte sau pe cele cu frecvenţă mare a fisurării. Ele au adâncimi diferite dar
versanţi cu pante accentuate. Între ele sunt interfluvii plate numite mesasuri.
Văile cele mai mari sunt adânci, au versanţi în trepte şi înfăţişare de canioane.
În timp râurile principale intersectează structurile de sub acumulările de lavă. Dacă
acestea sunt alcătuite din roci cu rezistenţă redusă procesele de retragere a versanţilor
se intensifică ceea ce conduce la dezvoltarea unor văi largi, depresiuni dar şi a unor
abrupturi pe capetele platoului de lavă. Finalul unei evoluţii de durată este marcat de
reducerea platourilor la martori de eroziune plaţi, izolaţi ce domină structura din bază.
Tot martori rămân corpurile magmatice mai dure ce-au pătruns pânzele de lavă şi care
au fost puşi în evidenţă de către eroziune.
2.4. Relief dezvoltat pe structuri complexe
Specificul structural principal a acestora derivă din faptul că mişcările
neotectonice prin ridicări, coborâri, flexuri şi falieri au impus caracteristici noi unor
structuri simple şi prin acestea alte modalităţi de răspuns la atacul agenţilor externi
urmate de crearea unor forme de relief specific.
2.4.1. Relieful dezvoltat pe structura faliată.
Structura faliată poate fi iniţial orice structură (tabulară, cutată, monoclinală etc.)
dar care datorită mişcărilor tectonice este fragmentată în blocuri care pot fi ridicate,
coborâte cu mărimi deosebite. Suprafaţa contactului dintre două blocuri formează
planul de falie, linia care apare la zi în lungul contactului blocurilor reprezintă linia de
falie, mărimea ridicării unui bloc în raport de celălalt constituie înălţimea faliei,
distanţa în plan a depărtării unui bloc în raport de celălalt este pasul faliei etc.
Într-o regiune faliată există un număr mare de blocuri. Aşezarea în plan şi pe
verticală a lor şi evoluţia acestora sub acţiunea agenţilor externi conduce condiţionat
de alcătuirea petrografică şi climat la individualizarea unor forme de relief specifice.
Între acestea se impun trei tipuri:
- Abruptul de falie. Reprezintă porţiunea din planul de falie situată deasupra
liniei de falie şi reflectă, mărimea înălţării sau coborârii unui bloc în raport de altul.
Evoluţia şi fizionomia lui depinde de mai mulţi factori:
- rezistenţa rocilor din stratele care îl formează (cu cât sunt mai dure cu
atât se menţine mai mult formând chiar fronturi întinse;
- mărimea denivelării (valorile mari impun fronturi cu dimensiuni
ridicate.
- condiţiile climatice (climatul arid determină retragerea paralelă cu
poziţia actuală şi generarea unor glacisuri de eroziune la bază; climatul cald şi umed
favorizează dezvoltarea văilor care fragmentează abruptul transformându-l în
suprafeţe triunghiulare numite „faţete de falie” ce se prelungesc în interfluvii înguste;
- mişcările tectonice care pot rejuca faliile ridicând sau coborând
blocurile şi prin aceasta dând naştere la situaţii noi.
- timpul (cu cât durata evoluţiei este mai lungă cu atât abruptul de falie
va suferi transformări mai mari).
În timp pot rezulta mai multe situaţii evolutive ale abruptului de falie (fig. 50):
170