Geomorfologia generala - Profu' de geogra'

• acordarea unui rol secundar tectonicii. Ea ridică regiunea premergător
declanşării ciclului şi realizează un relief accidentat. Urmează o lungă perioadă de
stabilitate tectonică favorabilă fragmentării şi nivelării reliefului până la forma finală
de câmpie de eroziune numită peneplenă. Reluarea ridicării conduce le reîntinerirea
reliefului după care eroziunea va impune un ciclu nou;
• dezvoltă ideile şi în alte medii intuind modele pentru fiecare dintre
acestea pe care le consideră „cicluri secundare” adică limitate regional (c. marin, c.
carstic, c. glaciar, c. deşertic).
Teoria a fost repede acceptată în S.U.A. şi în ţările europene (îndeosebi în Franţa
unde a fost aplicată în lucrările de referinţă aparţinând lui Emm de Martonne, H.
Baulig şi discipolii lor), dar a avut şi multe reacţii negative (îndeosebi-absolutizarea
rolului eroziunii fluviatile, neglijarea rolului tectonicii şi climatului în morfogeneză,
considerarea peneplenei ca formă finală a ciclului, necorelarea momentelor de
tectonică activă cu manifestarea proceselor exogene etc.). Totuşi teoria îşi are merite
incontestabile – este o primă sinteză explicată simplu pentru evoluţia de ansamblu a
reliefului, pleacă de la realităţi evidente în peisajul geomorfologic (ex. de la munţii
înalţi ce formează lanţurile alpine la cei intens modelaţi-hercinici, existenţa
fragmentelor de peneplenă în diferite regiuni de pe Glob).
- Teoria treptelor de piemont. A fost elaborată de Walter Penck în lucrarea „Die
Morphologishe Analyse. Ein Kapital der Physikalischen Geologie” (1924) publicată
postum către tatăl său. Se bazează mai ales pe observaţiile realizate în regiuni
montane şi îndeosebi în Anzi. Ea se constituie ca o replică la teoria lui W.Davis atât
prin raportarea în timp şi spaţiu a factorilor care concură în evoluţia de ansamblu a
reliefului cât şi în rezultatele acestuia.
Principalele idei ce rees din lucrare sunt:
• Evoluţia reliefului se realizează continuu nu în stadii distincte ca la
M.Davis, iar rezultatele sunt suprafeţe cu înclinări şi forme diferite în funcţie de
interferenţe dintre intensitatea ridicării şi cea a denudării (pantele drepte corespund
unor momente de echilibru, cele convexe unei ridicări mai accentuate iar cele concave
unei denudări accelerate).
• Evoluţia se produce pe un fond general de ridicare tectonică astfel
plecându-se de la un relief jos şi ajungându-se la unul înalt (montan) în ansamblul
căruia ies în evidenţă suprafeţe relativ netede şi slab înclinate care se desfăşoară
etajat. Cele mai vechi sunt la partea superioară a munţilor iar cele mai noi la baza lor.
• Fiecare treaptă rezultă prin procese de denudare la baza unei regiuni
supusă ridicării tectonice; în timpul realizării se conturează trei sectoare deosebite ca
modelare – suprafaţa de uscat care se înalţă, cea care se individualizează pe seama
denudării primeia şi cea de a treia pe care se acumulează materialele rezultate prin
aceste procese (depozite corelate). Dacă ridicările sunt mai intense între prime
sectoare panta creşte. Prin repetarea în timp îndelungat a secvenţelor cu raporturi
diferite între intensitatea înălţării şi denudării se ajunge pe de-o parte la extinderea şi
creşterea în altitudine a regiunii de uscat iar pe de altă parte la individualizarea de
trepte cvasiorizontale de denudare etajate.
• Le-a spus trepte de piemont întrucât formarea lor s-a produs la baza
munţilor (la exteriorul lor).
Deşi caută să elimine un aspect limitat al teoriei davisiene, prin corelarea
factorului tectonic cu denudarea, care este o realitate indiscutabilă, W.Penck reduce
modelarea la denudare eliminând alţi agenţi şi procese care se implică în sistemul
morfogenetic. Totodată şi la el rezultatul evoluţiei este o suprafaţă slab înclinată ce
pare de echilibru final – treapta de piemont. Teoria are trei merite incontestabile – un
209