Geomorfologia generala - Profu' de geogra'

• terase aluvionare - ce au pânză groasă de aluviuni, în care ulterior râul
s-a adâncit. Există două subtipuri - terase îmbucate (succesiunea fazelor evolutive
este adâncirea râului - aluvionare foarte bogată - adâncirea râului în pânza de aluviuni
până la un nivel superior altimetric celui din prima fază; o nouă aluvionare şi o nouă
adâncire prin care se creează un alt nivel de terasă) şi terase rezemate (succesiunea
fazelor este: adâncirea râului, aluvionare puternică – urmată de o adâncirea râului în
pânză până la baza ei; o aluvionare nouă care creează a doua pânză de materiale mai
subţire în raport cu precedenta - o adâncire nouă, până la baza pânzei; rezultă trepte
dezvoltate în scară).
Indiferent de situaţie, în sectorul de racord al podului cu treapta de relief
superioară, rezultă prin acumularea de materiale spălate din aceasta, o trenă coluvială
(glacis coluvial).
- Geneza teraselor. Există două teorii generale referitoare la formarea
acestora. Prima, mai veche, consideră realizarea lor în trei faze la care procesele
fluviatile au rol diferit - în prima fază domină eroziunea lineară care creează patul
albiei, în a doua se realizează aluvionarea ce dă stratul de materiale de deasupra
patului şi a treia când din nou pe prim plan se află eroziunea lineară, râul tăind nu
numai stratul de aluviuni, ci şi rocile de dedesubt. Această interpretare este valabilă
pentru unele din terasele aluvionare (fig 23).
A doua teorie rezumă geneza la două faze când s-au realizat cele două
suprafeţe care alcătuiesc terasa. În prima, în urma acţiunii mai întâi a eroziunii lineare,
iar după ce s-a ajuns la un echilibru dinamic a predominării eroziunii laterale când s-a
înfăptuit lunca cu un strat de aluviuni nu prea gros (pătură de aluviuni cu rol de
menţinere a echilibrului general la viituri); a doua fază solicită ruperea echilibrului şi
declanşarea eroziunii lineare prin care râul se adânceşte cu mai mulţi metri (este tăiată
fruntea) situaţie care face ca lunca să rămână suspendată deasupra unei albii în curs de
realizare ca terasă. De aici şi ideea că terasa este rezultatul succedării în timp a
proceselor de eroziune fluviatilă (lineară şi laterală şi apoi lineară).
Indiferent de interpretare, cert este că cele două suprafeţe aparţin la două faze
de evoluţie diferite şi că trecerea de la realizarea uneia la cealaltă, s-a înfăptuit printr-o
modificare bruscă a rolului proceselor care se petrec în albie. Această situaţie este
condiţionată de ruperea echilibrului morfodinamic dobândit de râu, în finalul realizării
luncii, deci a suprafeţei orizontale. Ruperea stării de echilibru este pusă pe seama a
trei categorii de factori:
• coborârea nivelului de bază, situaţie valabilă îndeosebi la râurile
care se varsă în oceane. Variaţia nivelului acestora s-a produs de mai multe ori în
cuaternar în condiţiile, dezvoltării de faze glaciare şi interglaciare. În glaciar,
formarea calotelor de gheaţă a determinat reţinerea (stocarea) ca gheaţă a unei părţi
din apa oceanelor participantă la circuitul global. Ca urmare, nivelul acestora a
coborât, râurile care se vărsau în ele fiind nevoite să se adâncească în luncile create
anterior. Deci, în interglaciar s-a realizat lunca (viitorul pod de terasă), iar în glaciar
prin adâncire rapidă fruntea şi deci terasa ca treaptă morfologică.
• mişcări epirogenetice pozitive care afectează unităţile de relief în care
se desfăşoară un bazin hidrografic. Aceste mişcări nu sunt continui şi nici nu au o
viteză mare. În perioada de stabilitate se ajunge treptat la realizarea profilului de
echilibru indicat de dezvoltarea luncii. Producerea ridicării neotectonice, deşi este
lentă (câţiva mm/an), totuşi prin cumulare determină în timp o modificare de
altitudine (cresc înălţimile unităţii de relief) şi de pantă (devin mai mari). Ca urmare,
râul căpătând energie mecanică suplimentară, se va adânci în lunca creată anterior.
Rezultă o nouă albie care va fi dominată de vechea luncă devenită terasă. În Carpaţi,
84