Geomorfologia generala - Profu' de geogra'

categorie aparte o reprezintă masivele muntoase, care sunt părţi din munţi vechi şi
foarte vechi (paleozoic). Aceştia au fost nivelaţi de către agenţii externi până la stadiul
de peneplenă apoi au fost fragmentaţi tectonic în numeroase blocuri, unele fiind
ridicate chiar la peste 1000 m.
• Dealurile constituie un tip de relief destul de fragmentat în
suprafaţă, alcătuind un ansamblu de culmi rotunjite suportate de văi cu o energie care
se menţine la 150-300 m; ca treaptă hipsometrică se desfăşoară între 300 şi 1000 m;
au alcătuire geologică dominant din roci sedimentare şi o structură variată (mai ales
uşor cutată, monoclinală).
• Câmpiile sunt forme de relief netede aflate la altitudini de 0-300 m.
Sunt slab fragmentate fiind alcătuite din câmpuri extinse şi netede separate de văi cu o
energie de relief sub 100 m. Dominant au rezultat prin procese de acumulare. Sunt
însă şi regiuni în care câmpiile marchează finalul unei nivelări de sute de milioane de
ani (câmpii de eroziune de tip peneplenă sau pediplenă).
• Podişurile reprezintă un tip de relief aparte. Le sunt caracteristice:
interfluviile plate care au o întindere mare şi o fragmentare mai mică; o structură
geologică tabulară sau monoclinală de unde trăsături specifice în fizionomie; poziţie
altimetrică variată (pot fi în spaţiul câmpiilor, dealurilor şi chiar a munţilor foarte
înalţi) care le impune anumite caracteristici ale componentelor fizico geografice
similare treptei de relief în care se desfăşoară (ex. – Dobrogea de Sud are
caracteristicile geografice ale unei câmpii, Podişul Sucevei a unei regiuni de dealuri,
Podişul Sucevei a unei regiuni de dealuri, Podişul Tibet al unor munţi la peste 5 000
m) .
Dealurile, podişurile şi câmpiile constituie cca 60-70% din suprafaţa uscatului.
- În spaţiul bazinelor oceanice există trei trepte de relief cu dezvoltare relativ
concentrică. Spre deosebire de cele de pe continente acestea au o alcătuire şi structură
geologică mult mai omogenă dar şi forme de relief de rang inferior reduse ca număr
(fig. 14).
• Platforma continentală (şelf, prispă) se află la exteriorul bazinelor
oceanice la contactul cu continentele; prin alcătuire şi evoluţie provin dominant din
spaţiul continental jos care a fost acoperit prin transgresiune postglaciară de către
apele oceanice. Se întinde până la adâncimi de -200, -300 m, are lăţimi variabile
(lipseşte sau este foarte îngustă în dreptul ţărmurilor tectonice înalte) şi este foarte
extinsă în regiunile unde apele au acoperit câmpii (nord-vestul Mării Negre), are o
pondere de cca 10 % din suprafaţa terestră.
• Taluzul (povârnişul, abruptul) continental prin poziţie (între -200
m şi -3000 m), alcătuire, pantă generală, evoluţie face trecerea de la domeniul
continental la cel oceanic propriu-zis; reprezintă 23% din suprafaţa terestră având o
desfăşurare continuă dar cu caracteristici morfometrice deosebite.
• Regiunea abisală a oceanelor se întinde pe cca 37% din
suprafaţa terestră fiind în întregime rezultatul evoluţiei tectonicii globale care se
reflectă şi în morfologia de amănunt. În cadrul ei se disting două categorii de tipuri de
relief. Prima este reprezentată de platourile submarine (la -3000, -4000 m) şi de
câmpiile abisale (la sub -4000 m). Ele sunt alcătuite din suprafeţe întinse relativ
netede dominate de vulcani izolaţi sau grupaţi în lungul fracturilor profunde. În cea de
a doua grupă intră pe de o parte munţii submarini (la unii, vârfurile sunt emerse) din
dorsalele dezvoltate de-o parte şi de alta rifturilor sau din lungul faliilor de
transformare, iar pe de altă parte sectoarele cele mai adânci realizate tectonic în
scoarţa oceanică (fosele sau gropile abisale).
37