Geomorfologia generala - Profu' de geogra'

usce asigurate de versanţii cu pantele accentuate ale munţilor în marginea unor
depresiuni sau câmpii extinse; precipitaţii bogate cu caracter torenţial şi cu un regim
de producere sezonier ce pot asigura un transport uriaş de aluviuni din munte ce sunt
împrăştiate pe suprafeţele cvasiorizontale de la exteriorul lor. În acest mod torenţii şi
râurile cu bazine mici dar cu pante accentuate din munţi au construit din aluviunile
cărate pânze care s-au suprapus rezultând întinse câmpii piemontane. Specificul lor
este dat de panta care scade de la contactul cu muntele spre exterior, albii părăsite
puţin adâncite dar şi cursuri active sezonier adânci cu maluri abrupte în care se
observă structura în pânze (pietrişurile au dimensiuni tot mai mici către exteriorul
câmpiei); un sol subţire ce permite practicarea agriculturii.
Cele mai multe piemonturi sunt legate de pleistocen fiind o reflectare a
oscilaţiilor climatului. Ele au fost antrenate de ridicarea munţilor situaţie în care s-au
dezvoltat 2-3 generaţii de văi care le fragmentează (Italia, sudul Franţei, Spania).
- Terasele fluviatile sunt în cursurile inferioare şi mijlocii ale râurilor mari
fiind corelate genetic cu oscilaţiile de nivel în pleistocen ale bazinelor marine în care
se vărsau (urmare a variaţiilor climatice de amploare pe intervale mari de timp) şi cu
ridicarea sacadată a munţilor. Sunt 2-5 trepte generale (în funcţie de generaţia de râuri
care le-a creat, la altitudini relativ constante care se racordează cu terasele marine.
- Alte procese şi forme de relief. Producerea lor are specific local fiind
condiţionate de caracteristici ale rocilor, pantelor, utilizării terenurilor, intervenţiei
antropice. Se îmbină cu acţiunea celorlalte procese contribuind la complexitatea
sistemului morfogenetic subtropical. Semnificative ca frecvenţă şi efecte sunt:
- Alunecările de teren (franele italiene) sunt legate de prezenţa stratelor sau
orizonturilor argiloase aflate în depozite de alterare sau în alcătuirea versanţilor.
Climatul uscat vara conduce în final la producerea de crăpături profunde ce ajung la
argilă şi creează ruperi ale echilibrului rocilor şi provoacă alunecări cu dimensiuni şi
forme variabile.
- Abraziunea şi acumulările din lungul ţărmurilor maritime conduc la
dezvoltarea de faleze, platforme de abraziune, plăji cu dimensiuni variabile, tipuri de
ţărm cu configuraţie specifică. În lungul ţărmurilor sunt terase de abraziune, forme de
relief moştenite de la o evoluţie pleistocenă cu caracter eustatic; în jurul
M.Mediterane sunt în număr de cinci având o de desfăşurare relativ constantă (ex. din
Tunisia până în Maroc). La unele ţărmuri joase sunt acumulări imense de nisip de la
finele pleistocenului şi începutul holocenului pe care în prezent vântul a creat o
multitudine de dune longitudinale. Când în masa de nisip există un procent ridicat de
calcar se ajunge la o cimentare parţială a acestuia rezultând cruste (în Spania la nord
de Alicante, în sud-estul Australiei).
2.5. Zonele morfoclimatice temperate cu sisteme morfogenetice
concentrate regional.
Au cea mai mare desfăşurare întinzându-se de la 35 la 66 0 latitudine dominant
în continentele emisferei nordice. Reprezintă spaţiul de acţiune al vânturilor de vest
dar şi al interferenţei cu extinderea sezonieră a alizeelor şi vânturilor polare. Ca
urmare, în timpul anului suprafeţe însemnate sunt supuse acţiunii unor mase de aer cu
proprietăţi variate (reci, calde, umede, uscate etc.) situaţii care se reflectă într-o
manifestare sezonieră a regimurilor elementelor componentelor de mediu exprimată în
evoluţia peisajului. Precipitaţiile cad în fiecare lună a anului dar în cantităţi şi sub
formă diferită. La fel regimul termic se va concretiza prin valori medii lunare care se
înscriu în curbe cu un minim de iarnă (2-3 luni) şi un maxim de vară (2-4 luni)
legătura dintre acestea reprezentând-o mărimile moderate. Acestea asigură un grad
ridicat de acoperire cu vegetaţie şi soluri groase ce exercită un rol protector
189