Geomorfologia generala - Profu' de geogra'

malurile concave, meandrele vor evolua deplasându-se lateral şi spre aval lărgind
treptat spaţiul pe care se realizează şi care poartă numele de pat de meandrare.
- Evoluţia meandrelor. Dezvoltarea spre aval şi lateral a meandrelor succesive
conduce la îngustarea spaţiului dintre ele; în timp devine atât de mic, încât la viituri
poate fi rupt, apa râului trecând direct dintr-un meandru din amonte în altul aflat mult
mai în aval. Urmarea acestui proces numit autocaptare, captare de meandru sau
îndreptarea cursului de apă sunt - un curs nou secţionat în gâtul meandrului, un curs
părăsit sau meandru părăsit în lungul căruia se păstrează ochiuri de apă, sectoare cu
exces de umiditate, vegetaţie hidrofilă, o insulă numită popină sau grădişte etc.
- Tipuri de meandre.
Albiile râurilor au o dezvoltare meandrată, dar situaţiile sunt diferite de la un
râu la altul. Prin generalizare se separă două grupe de meandre cu subtipuri care
reflectă o anumită configuraţie rezultat al unei evoluţii diferite (fig.21).
• Meandrele divagante sau libere aparţin râurilor care străbat regiuni de
câmpie, depresiuni întinse unde panta generală a reliefului este redusă. Ele au o
desfăşurare largă şi cunosc frecvente modificări prin autocaptare (ex. meandrele
Siretului în câmpie). La unele râuri, albiile descriu o dublă meadrare adică pe fondul
unor bucle mai mici se înscrie traseul unor bucle mari. Sunt meandre libere compuse,
cele două rânduri de ondulări corespund unor etape diferite sub raport dinamic în care
debitele râului au fost deosebite (mari pentru buclele largi formate într-o etapă cu
precipitaţii bogate şi mici pentru etapa actuală cu precipitaţii ceva mai reduse; ex. la
unele râuri mici din Câmpia Transilvaniei).
• Meandrele încătuşate sunt ondulări care cuprind atât albia, cât şi
porţiuni din vale, dezvoltându-se nu numai în plan, ci şi pe verticală (ca urmare a
îmbinării eroziunii laterale cu cea lineară. Se întâlnesc în regiunile muntoase
(defileele Jiului, Oltului), de podiş (Lăpuş, Covurlui etc.) sau deluroase. Se disting
două subtipuri.
• Meandre de vale sau moştenite la care există o coincidenţă între
desfăşurarea buclată a albiei şi cea a versanţilor văii. Realizarea lor presupune o etapă
în care râul ajuns la profil de echilibru îşi dezvoltă meandre şi o etapă în care regiunea
suferă o ridicare lentă care în condiţiile unei alcătuiri petrografice relativ omogenă şi
cu rezistenţă mai mare, râul s-a adâncit urmărind tiparul curgerii anterioare (s-a
supraimpus).
• Meandre de râu sau autogene reprezintă o evoluţie ulterioară a
meandrelor de vale în regiunile unde rocile nu opun o rezistenţă prea mare la
eroziunea laterală. Ca urmare, se pot distinge resturi din vechile meandre de vale, o
luncă largă în care albia şi-a dezvoltat, corespunzător unui nou echilibru
morfodinamic, o nouă suită de ondulări. Deci, între cele două desfăşurări de meandre
nu există coincidenţă.
Concluzii. Studiul meandrelor este însemnat deoarece - ele reprezintă
reflectarea unui stadiu din evoluţia albiilor râurilor (echilibru dinamic); permit
înţelegerea formării şi extinderii luncilor (dezvoltarea patului de meandre); prin
evoluţie pun în evidenţă, două tipuri specifice de captări (autocaptarea şi captări prin
alipire).
3.1.2. Albia majoră (Lunca). Sunt doi termeni folosiţi în literatura
geografică românească care se referă la aceeaşi unitate spaţială - teritoriul pe care îl
acoperă apele râului la debite mari (viituri). Diferenţa constă în faptul că primul are
sens pur geomorfologic - relieful şi evoluţia lui din acest spaţiu, pe când cel al doilea
are referinţă la întregul sistem al componentelor geografice.
81