Geomorfologia generala - Profu' de geogra'

După moartea animalului rămâne doar scheletul calcaros pe care se dezvoltă alte
generaţii de corali. Situaţiile cele mai complexe de care sunt legate atoli cu
dimensiuni mari pe verticală sunt legate de insulele care suferă un lent proces de
lăsare. Atolii tipici au ca specific – construcţii coraligene cu desfăşurare inelară (în
centru este o depresiune cu apă de mare şi adâncimi de 10-100 m – numite lagon;
comunică prin portiţe cu oceanul) şi care este delimitată de pante abrupte. Recifele
coraligene sunt construcţii mari care leagă mai multe insule iar barierele coraligene
sunt ansambluri de recife pe distanţe de zeci şi sute de kilometri lungime (Marea
barieră din estul Australiei).
5.Tipuri de ţărmuri.
Există o mare diversitate de ţărmuri care se deosebesc prin formă, dimensiuni,
evoluţie, grad de antropizare. La toate aceste aspecte concură diverşi factori locali
care favorizează sau restricţionează acţiunea apei mării ce exercită la contactul cu
uscatul acţiuni de eroziune, transport şi acumulare generând forme deosebite. Factorii
pot fi legaţi de caracteristicile regiunii continentale la contactul cu marea şi cei legaţi
de mobilitatea şi forţa de atac a valurilor şi curenţilor.
În prima grupă însemnaţi sunt mai întâi cei de natură geologică precum
alcătuirea petrografică, desfăşurarea stratelor în structuri ce creează condiţii de
favorabilitate sau de restricţionare a acţiunii marine (îndeosebi a valurilor, mişcările
de ridicare sau de lăsare tectonică etc.), cei geomorfologici (înălţimea uscatului,
înclinarea versanţilor în sectorul de contact cu mare, gradul de fragmentare al
marginei continentului de către reţeaua de văi, dimensiunile şi forma golfurilor etc.),
climatici (impun nuanţări în asocierea şi intensitatea proceselor ce au loc în lungul
ţărmului; reflectarea evoluţiei climei Pământului în cuaternar în asociaţiile nivelului
oceanic cu consecinţe în modelarea ţărmurilor de la o fază la alta). În cea de-a doua
importanţă au frecvenţă locală a furtunilor, direcţia curenţilor în raport cu linia de
ţărm şi distanţa faţă de acesta etc.
De-a lungul anilor pe de o parte au fost analizate şi prezentate numeroase tipuri
de ţărm ce au desfăşurare regională, locală iar pe de alta s-au realizat grupări după
diferite criterii, cele mai frecvente fiind cele bazate pe altitudinea, geneza şi evoluţia
lui. În acest sens se pot separa (fig. 38, 39):
- Ţărmuri înalte. În această grupare se includ ţărmurile dezvoltate la contactul
mării (oceanului) cu munţi, podişuri sau dealuri care se termină prin versanţi relativ
abrupţi cu diferenţă de nivel de cel puţin câţiva metri. Le sunt specifice falezele şi în
multe situaţii platforma de abraziune cu stâncărie, acumulări de bolovănişuri şi
pietrişuri rulate dar şi fâşii de plaje cu pietriş şi materie organică (îndeosebi fragmente
de scoici). Se impun câteva subtipuri, devenite clasice prin frecvenţa prezentării în
lucrările de specialitate.
• Ţărmurile cu riass – sunt legate de regiuni unde frecvent se asociază
condiţiile: alcătuirea din roci rezistente la atacul mării, fragmentarea produsă de râuri
cu debite medii, producerea mareelor cu amplitudini de cel puţin un metru. În
configuraţia ţărmului se remarcă mai întâi gurile de vărsare ale râurilor deschise sub
forma unor pâlnii care la flux au funcţionalitate de golfuri iar la reflux se transformă
în terenuri mlăştinoase cu insule de nisip, ochiuri de apă şi acumulări de material
organic (cochilii de scoici, alge etc.). Dacă la flux apele golfului se prelungesc mult în
interiorul uscatului permiţând navigaţia la reflux ele se retrag spre largul mării lăsând
până la ţărm o fâşie exondată, mai mult sau mai puţin lată, din plaja submersă ce are
caracter nisipos-mlăştinos. Între golfuri ţărmul este abrupt dar la reflux capătă o fâşie
de plajă cu pietrişuri şi bolovănişuri bine rulate. Prin retragerea generală a ţărmului în
faţa sa rămân fragmente stâncoase care la flux sunt insule iar la reflux martori ce
132