Geomorfologia generala - Profu' de geogra'

(Germania). Ele au constituit baza trecerii de la analize simple bazate pe descrieri,
constatări la interpretări genetico-evolutive pe suprafeţe întinse care vizau fie rolul
unui agent (ex. apa mărilor şi oceanelor asupra ţărmului ce poate conduce la
dezvoltarea unor întinse platforme de abraziune în concepţia lui A.C. Ramsay,
F.Richthofen, D.W. Johson) fie asocierea mai multor agenţi dar acţiunile principale
erau legate de apele curgătoare. Între teoriile generale elaborate în sec. XX câteva sunt
mai însemnate prin noutăţile introduse în litera geomorfologică şi maniera abordării.
Fiecare pleacă de la situaţii concrete (diverse trepte de nivelare – peneplene,
pediplene, pedimente, terase, platforme de abraziune, apoi reliefuri înalte
(accidentale), medii (rotunjite), joase (aplatizate) etc.) ce reflectă stadii de evoluţii
deosebite în unităţi structurale şi morfoclimatice variate ceea ce a condus la critici şi
chiar negări de-a lungul timpului. Dacă se reţin ideile esenţiale se poate ajunge la
concluzia că fiecare constituie ilustrări ale unor subsisteme evolutive ce se încadrează
în ansamblul planetar al genezei şi evoluţiei spaţiului continental.
3.1. Forme de relief mărturi ale unei evoluţii de durată pe spaţii întinse.
Indiferent de teorie autorii au plecat de la rezultatele evoluţiei morfologice observate
în deosebite regiuni pentru ca în final să le contopească în diverse concepţii
generalizate. Ceea ce a reţinut mai întâi atenţia geomorfologilor au fost, la scară mare,
ansamblurile montane, de podişuri, de dealuri şi de câmpii (acumulative sau de
eroziune) a căror fizionomie şi grad de fragmentare relevă reliefuri ajunse în etape sau
faze diferite de evoluţie. În al doilea rând au fost diferite tipuri de suprafeţe
cvasiorizontale desfăşurate la nivelul interfluviilor, în culoarele văilor, la exteriorul
crestelor şi martorilor de eroziune etc. şi care se integrează în intervale hipsometrice
distincte. Între acestea cele mai însemnate sunt: suprafeţele şi nivelele de eroziune,
umerii de vale, pedimentele şi glacisurile, câmpiile de eroziune (peneplene,
pediplene).
Suprafeţele de eroziune există în regiunile muntoase, de podiş şi de dealuri la
nivelul interfluviilor principale. Apar ca platouri cvasiorizontale dominate de vârfuri
izolate (frecvent alcătuite din roci foarte dure) şi care retează structuri geologice
variate şi strate cu alcătuire diferită. Sunt separate de văi din generaţii diferite.
constituie rezultatul unei nivelări generalizate în condiţiile acţiunii de durată a unui
sistem morfogenetic. Printr-o evoluţie îndelungată (zeci sau sute de milioane de ani) o
regiune ajunge la o nivelare completă reflectată de o suprafaţă de tipul câmpiilor de
eroziune. În funcţie de sistemul morfogenetic care a generat-o corelat cu condiţiile
climatice rezultă două tipuri. Primul este peneplena rezultată prin sistemele specifice
zonei temperate în care se impun acţiunea dominantă a apelor curgătoare (impune în
principal fragmentarea creând interfluvii şi văi) şi dinamica pe versanţi (prin şiroire,
torenţialitate, alunecări etc.) ce provoacă concomitent retragerea dar şi teşirea lor. Al
doilea tip îl reprezintă pediplena asociată cu sistemele morfogenetice caracteristice
savanelor, deşerturilor şi semideşerturilor care facilitează evoluţia versanţilor printr-o
retragere aproape paralelă cu poziţia iniţială până ce se produce intersecţia lor.
Rezultă succesiv pedimente sau glacisuri de eroziune continuate la exterior de câmpii
de acumulare a materialelor transportate de pânze de apă sau de torenţi în timpul
ploilor torenţiale. Prin unirea pedimentelor rezultă pediplene care sunt dominate de
martori izolaţi sau de fragmente de creste rămase din reliefurile vechi.
În regiunile cu mobilitate tectonică unde ridicările accentuate survin după
intervale lungi de stabilitate sau cu mişcări slabe nu se ajunge la câmpii de eroziune.
Rezultatele vor fi aici mai multe suprafeţe interfluviale înclinate, cu grad de nivelare
deosebit, care se succed în trepte de la culmile principale spre exterior, multe
constituind podurile interfluviilor secundare. Frecvent treptei mai înalte i se atribuie
207